Reflecţiile şi reflexiile
critice, analizele logice formale pe aliniamentele ilogice ale spiritului şi
societăţii se adună în discursuri metaobiective, culmea,- convenţional acceptate
chiar în tărâmul fluid al literaturii
generale.
Refuz să vorbesc despre literatura globală, contrar
ataşamentului obstinent al unora care, neputincioşi, în ariile cu raze reduse
de producere nouă (şi nu de reproducere ori interpretare/ reinterpretare) nu-şi
găsesc gloria şi recunoaşterea dintr-un pseudo-comportament creativ.
Este simplu şi la îndemână
să priveşti oceanul fără responsabilitatea
stăpânirii vre-unei furtuni. Este la îndemână să te lupţi pentru supravieţuire
pe colţul tău de „mare mică”.
De ce nu se promovează un
mediu de reflecţii/ reflexii critice în şcoli, de ce nu se susţin ofensivele
anti-ştiinţe pentru a dezechilibra dulcea stagnare a spiritului în colecţii de
idei deja descoperite?
Poate este nevoie de un
nou tip de raţionament analitic şi critic a propoziţiilor metaforice vehiculate
de oamenii de litere (a nu se confunda dorinţa de a avea un demers critic faţă
de ştiinţă cu obscurantismul ştiinţific).
Metaforic-ul este sinonim
cu figurat, conotativ.
Împotrivirea faţă de
metaforă, în cadrul de faţă, este
ostentativă, voit dezechilibrantă pentru a strica liniştea celor ce se
cantonează în spatele figuratului, a conotaţiei.
Înseamnă că în spiritul
general nu avem puterea şi abilitatea (ori cunoaşterea) de a „zice mai drept,
mai direct” ceea ce vrem să semnalăm.
Poezia este regatul găzduitor al metaforelor
imediate. Ea validează greu situaţii inspirate din viaţă, din moarte, din industrie, din politică ş.a.
Teoriile inspirate, mai degrabă conţin noi
paradigme decât metafore.
Bunăoară, câteva idei despre libertate se regăsesc
paradigmatic în relativism, în timp ce metaforei îi este lăsat loc pentru subiectivitate.
Tentaţia de
a ataca metafora se datorează poate insistenţei
de astăzi asupra menţinerii raportului între teorie şi
cunoaştere.
Lecturile devin din ce în
ce mai puţin pluraliste.
Zicerea subiectelor în
mediul digitalizat este tot mai directă, cu consum de timp redus, uneori
nesemnificativ.
Acum trăim interpretarea a
ceva/ a orice ca şi cum ar fi/ este descoperit. Subiectele poetice sunt din ce în
ce mai puţin interpretate.
De aceea, devine tot mai
discutabilă poziţia actuală a criticii literare (a celei româneşti, europene
etc.) faţă de raportul conotativ al acesteia asupra istoriei literare pe termen scurt şi
mediu.
În literatura română
contemporană nu se văd preocupări mai alarmante faţă de necesitatea
poziţionării/ repoziţionării ori a renunţării la reamplasarea lecturii pe un soi de cale reactivă, de revenire, de întoarcere a conţinutului spre persoana
implicată în citire.
Sunt însă semne de
aventuri nereuşite în vasta lume a lecturii virtualizate.
Metaforele fac locuri
calde de somnolenţă pentru lectura în universul cultural virtual.
Critica lecturii a ocupat
diverse poziţii proprii în timp (metacritică, în fapt critica criticii ş.a.).
Astăzi pare că atenţia este concentrată mai mult asupra autorului decât asupra
textului. Metaforele slăbesc vigilenţa asupra substanţei scrise: este îndeajunsă
conotaţia.
b). În spaţiul virtual,
ori în paginile cu miros de cerneală tipografică ale revistelor ce servesc literatura română se întâlnesc destule distilări
psihobiografice ale autorilor de texte. Se observă un accent de modă pus pe
dimensiunea inconştienţei.
Proporţia prezenţei, de exemplu, a psihocriticii
este redusă, comparând prezenţele de întâmpinare pe suprafeţele preponderent
psihobiografice ale autorilor.
Încep să fie eludate luările/ instituirile de
precauţii faţă de liniile destinului uman.
Totuşi, ar trebui să se vorbească din ce în ce mai mult de inconştienţa
unor autori în privinţa textelor lor, în sens nemetaforic.
Pe de altă parte, se
constată că nu este nevoie atât de acut
de rigoare, disciplină pentru a regla contactele cu textele a celui ce le
citeşte.
Precizia acestui nejoc provine din structurile tot mai
rigide ale textelor: nu se întrezăreşte mobilitatea lor virtuală (juxtapuneri
ulterioare, auto-juxtapuneri, conexiuni, determinări, condiţionări, lipsesc
condiţionalităţile textuale ş.a.).
Acum, un text fascinant nu
se măsoară prin mărimea efortului depus în construcţia sa.
De aceea, metaforele
confirmă închiderile, poziţionările de planuri secunde, terţe ş.a, în opoziţie
cu faptul că nu este interzis apelul la transparenţă ori supra-transparenţă.
Puterea limbajului,
asumarea directă a subiectelor ce intră în scheme ar trebui să susţină dinamica
lecturii.
Strategia veche a scrierii
este formulată în ideea ca aceasta să plieze lectura pe căile dorite/ impuse, anteservite/ ante-oferite
cititorului, urmărite fiind efectele şi pulsaţiile cerute pe scena
practicii lecturii.
Scriitorul vremurilor
noastre este cel ce uită că cititorul şi procesul de lectură/ lecturare se
regăsesc în expresia de interes pentru judecăţi de valoare, în condiţiile în
care locul capital în peisaj îl ocupă transferul şi contra-transferul mesajelor
cvasi-directe.
Acum, descoperirea
adevărurilor poetice stabilite/ prestabilite se realizează prin muncă fără
mişcare, printr-un joc caleidoscopic, în continuă schimbare.
c). Cadrul şi psihologia
limbajului de libertinaj poetic, observabile
în unele secvenţe din creaţia literară românească, acum în primul sfert de
secol XXI, provin din dubla constrângere a scriitorului: autoimplicare şi paradox
contextual.
Să fim atenţi la re-vindecarea compromiterii până
la inconştienţă. Metaforele şi-au trăit o parte din viaţă. Este timpul în care se observă dinamizarea, diversificarea, întărirea,
consolidarea nuanţelor.
Legea fundamentală a inconştienţei din creaţia literară este
însoţită aplicativ de o neo-entropie.
Să sperăm că strategia în
domeniu nu este pe sens unic.
Copyright © Ioan V. Gâf-Deac
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu