Bi-nivel probatoriu pentru încrederea managerială

            Examinarea, explicarea / elucidarea problemelor de încredere managerială devin tot mai actuale în epistemologia contemporană, întrucât aparatul cognitiv este adânc activat cu ajutorul tehnologiilor informatizate moderne, iar latura cognitivă naturală, a fiinţei umane rămâne să marcheze în continuare procesul decizional.

            Încrederea managerială este confirmată, mai întotdeauna, cu ajutorul probelor (evenimentelor).  De aceea, în management este posibilă cristalizarea „curentului probator” (evidenţialist), aşa cum „concepţia anti–probatorie” (curentul anti-evidenţialist) validează cu semnul (-)  „confirmarea inexistenţei” evenimentelor (probelor) care să se regăsească în procesul decizional.

            Curentul „presupunerilor”  acoperă concluzii explicative între probe şi anti–probe. Cu această ocazie, managerul se angajează în „apologii”, respectiv în mulţimea subiectelor decizionale avansate în mediul său de organizare şi conducere.

            „Presupunerea” este la originea formalizării meta–apologiilor. Din câmpul operaţional al acesteia izvorăsc a) neîncrederea managerială raţională şi b) încrederea managerială iraţională.

            De fapt, cele două rezulta nte conduc la instituirea unui aşa numit bi-nivel probatoriu (raţional/ iraţional) pentru încrederea managerială.

            Există apologii evidenţialiste (probatorii) care pot avea intensităţi a) modeste sau b) puternice.

            Aplicaţiile apologistice în management au argumentări esenţializate, vizând noţiunile „pentru”, „către”, „de la”, „prin”,  care contribuie la construcţia demonstraţiilor discursive avansate de către manager în procesul decizional.

            Justificările imediate sunt rare în raport cu cele mediate (mijlocite).

            Presupoziţiile oferă posibilitatea acceptării apologiilor manageriale negative. În schimb, utilizarea „probelor” şi „anti-probelor” oferă ocazii pentru apologii manageriale pozitive.

            În acest fel, se observă elementele preliminare referitoare la încrederea managerială de natură epistemică, marcată de corelaţii (încredere corelativă epistemică).

            Managerii sistemelor complexe conştientizează necesitatea de a avea opţiuni pentru evidenţialismul de înalt nivel (înaltă rezoluţie), respectiv de apologii pozitive, de asemenea, de înalt nivel (înaltă rezoluţie).

            Un model decizional simplu al încrederii  poate fi caracterizat de :

            a)Arborele evaluativ epistemic. Atitudinile managerului sunt dominate de propoziţii ce caracterizează intrările (inputs), fiind urmărită creşterea consistenţei în procesul decizional.

            b)Arborele evaluativ doxastic. Atitudinile managerului sunt caracterizate de angajamentul său în extensia generală a procesului decizional, criteriile diacronice contribuind, în fapt, la instaurarea inconsistenţei, întrucât se petrec idealizări şi tentative de amplasament în apropierea orizontului metafizic.

Între a) şi b) se manifestă raporturi care pot exprima cvasi–staţionalitatea (când se foloseşte doar modelul decizional de bază, considerat final finit), sau dinamismul (de exemplu, opunerea stării revoluţionare faţă de starea convenţional  normală).

Întrările (inputs) se pot regăsi în modele specifice mulţimii lor, prin caracterizări adjectivale precum:  pasive, relevante; de tip " robot"; voluntariste.

Minimizarea schimbărilor prin reducerea intrărilor pune în evidenţă un anumit "conservatism doxastic", întrucât idealizarea se auto–instituie în cvasi–certitudine, pe măsura avansului în structurile de vecinătate, folosind simetria argumentelor.

Se deduce  că o problemă managerială beneficiază de cel puţin o soluţie pe baze decizionale în măsura în care " intrările", "transformările" şi  "ieşirile" au loc în oglinda simetriei argumentelor, care fundamentează simularea.

Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac

            (Din volumul “Management doxastic”,...)

Orizonturi pentru organizarea şi conducerea civilizaţiei europene şi româneşti

Ciclicitatea evenimentelor în istoria recentă determină percepții mai vizibile, conturate şi pregnante asupra contextului în care se derulează viața. Se întâlnesc noi presiuni asupra modului în care timpul şi spațiul se recombină în amprente ce afectează mulțumirea, automulțumirea, aspirațiile ori năzuințele referitoare la atingerea de noi orizonturi. În numele binelui global, al binelui colectivității ori al unei stări sociale atinse mulțumitoare, respectiv considerată obişnuit favorabilă, se acceptă convenționalismul austerității formale generale spre eficientizarea funcționării omului în societate. Acest fenomen se întâlneşte îndeosebi în Vestul dezvoltat, motivat întru salvarea conservatoare a avansului societal dorit, auto şi atotmulțumitor. Formal, este cedat comportamentul transformativ, respectiv este instaurată autarhia. Un anume egoism din egocentrismul comportamental al capitalismului atotputernic, chiar dacă în fapt competiția este ridicată la nivel de imperativ natural, pare a fi supus erodării, traversat de o nouă permisivitate conceptuală, în numele liniştii sociale restructurate, ajustate întru favorabilitate acceptată. Totuşi, oamenii vestului dezvoltat încet, încet cedează închistarea, se deschid în noi areale, cu gândul la ciclicitatea confirmată de istoria percepută. Ei consideră că revenirea la închiderea buclei conviețuirii favorabile generale ar aduce un plus societal general, ce trebuie să se regăsească neapărat în plusul social individual. Societățile dezvoltate sunt întotdeauna mândre ori au mândrie în privința civilizației lor. Un anumit nivel de „bine” atins în societatea vestică dezvoltată induce în rândul oamenilor săi încredere şi optimism. Orice confirmare evolutivă pragmatică îmbogățeşte confirmarea axiologică generală, aferentă avansului social de ansamblu, asumat drept favorabil.  De exemplu, existența de blocuri geopolitice a oferit întotdeauna Vestului dezvoltat oportunitatea comparaţiilor şi motivaţia elaborărilor strategice pentru aliniamente comportamentale care, până la urmă, au determinat realizări excepționale în domeniile economic, ştiințific, militar, politic, cultural şi în sfera relațiilor şi stărilor sociale.  Richard Kock şi Cris Smith (2006)  arată că  în spațiul occidental „acum este stopată încrederea în ideile care au animat generații după generații preocuparea pentru îmbunătățirea lumii”. În ultimul deceniu al secolului trecut, vesticii erau optimişti şi încrezători, mândri de nivelul atins de civilizația lor. De altfel, pragmatismul şi atractivitatea lumii vestice dezvoltate au fost sute de ani susținute de idei devenite fundamentale şi eficiente în operaționalizarea productiv‐economică, politică şi socială, considerată mulțumitoare pentru oameni. Acum însă, se pot sesiza afectări ale ideilor călăuzitoare, în situația în care rolul lor tradiționalizat tinde să devină generic, fără forță suficientă de atracție ori fără potențial catalitic de sedimentare a faptelor şi acțiunilor performante, intrate până la urmă în obişnuință. Câteva aserțiuni în această privință contribuie la exprimarea noilor stări şi tendințe evolutive în arealul supus discuției. Este vizibilă însă criza organizării şi conducerii întru „binele general“.

● Despre creşterea economică. Dacă mai bine de un mileniu arealul societal vestic a înregistrat progres economic integrat de netăgăduit, în ultimii 200 de ani, intensitatea productiv‐economică a atins parametrii extensivi şi calitativi de neimaginat, ceea ce, în contextul creşterii consumului, determină efecte asupra mediului înconjurător. Se asistă la o tulburare generală conceptuală şi fizică a mediului pe termen scurt, cu toate că pe termen mediu şi lung alinierea la convenționalitatea pozitivă, obiectivă este favorabilă. După căderea Cortinei de Fier, piețele de consum s‐au lărgit. Cu această ocazie se remarcă intensități adiționale în fluxurile productiv-economice vestice. Occidentalii încep să se obişnuiască cu provocările noii economii deschise, acceptând afectarea siguranței liniarității progresului lor economic tradițional. Organizarea şi conducerea sunt, în consecință, afectate. Totuşi, planeta nu poate suporta în continuare tendințele de deranjare a mediului atât timp cât foametea, lupta pentru subzistență, bolile ş.a. determină situații de tip „reacții” productiv‐economice mai intense, care, în ultimele două‐trei decade, au multiplicat de zeci de ori efectele degradante asupra mediului. De dragul binelui global, vesticii par să nu fie dispuşi la un angajament nou, tulburător şi condițional de transformare cu elemente de restrictivitate şi austeritate în planul vieții colectivităților lor sau în plan individual. Capitalul şi ierarhiile încep să nu mai reprezinte fundamentul obiectiv al structurării comportamentului şi nivelului de trai. Acum cunoaşterea, imaginația liberă dată de desființarea zidurilor între blocurile geostrategice, precum şi inteligența comportamentală pragmatică, în fapt, contribuie în rândul tuturor „la personalizarea economiilor”. Vesticii sunt acum dispuşi să‐şi repersonalizeze economiile. Însă resursele finite la care au acces tot mai restrâns entitățile lor dezideologizate, prin suficiența lor perturbă consumul vestic „liniştit” şi exponențial crescător de veacuri. Statisticile esențializate arată că  în secolul XX economia SUA a crescut de peste 20 de ori, însă consumul unitar material fizic de resurse, în termeni agregați, a rămas acelaşi. Ca atare, se produc şi se consumă „alte produse”, precum cunoştinţe, know-how, software ş.a. De aceea, economiile vestice nu mai pot evolua în liniştea strategică obişnuită de dinainte de anul 1990. Acum, orizonturile mai largi pot fi caracterizate de necuprindere convențională sau insuficiență operațională. Vesticii, în jurul anilor 1990  aveau nevoie intrinsecă de orizonturi mai largi. Astăzi însă, ideea „liniştii” acționale este deja erodată.

● Aprecieri privind ştiinţa. Tentativele de înțelegere a ceea ce se petrece în proximitățile articulate ale geopoliticii şi raportarea nedescifrării sensurilor complexe de avans către „noua economie” sunt însoțite de „pierderea încrederii în ştiință”. Superstițiile, imposibilitatea scrutării universului, incertitudinea, întâmplările nu se dovedesc a fi separate de ceea ce înseamnă cerința de „investigare eficientă întru adevăr”. Între raționalitate şi ştiință se disting intervale în creştere, de depărtare, manifestarea necunoaşterii în condițiile în care „cele mai bune forme de civilizație” nu sunt regăsite sau asumate în ierarhii convențional acceptate sau generalizate. Vesticii îşi asumă preempțiunea asupra ştiinței cu o condiționalitate de tip supremativ şi o posesie a cunoaşterii venită însă din vremurile cele mai îndepărtate. Astăzi, un anume utilitarism subordonat satisfacerii cerințelor de viețuire generală, sub dominația tehnologiilor, înlocuieşte capacitatea de străpungere inovativă în domenii radicale ale vieții societale, precum medicina, mediul înconjurător, genetica ş.a.

● Aprecieri privind creştinismul. Acesta reprezintă valoarea seculară a Vestului dezvoltat. În prezent însă, creştinismul este puternic divizat. Din cauza evoluției necontrolate a omenirii, demnitatea individuală umană şi responsabilitatea organizată şi condusă a conştiinței sunt puternic diversificate, afectate.

● Aprecieri privind liberalismul. O astfel de tendință modică se află într‐un vizibil declin. Neoconservatorismul managerial influențează palierele importante ale vieții societale. Dacă sute de ani liberalismul a contribuit la relativizarea relațiilor umane şi economice, în sensul promovării manageriale a deschiderilor, în prezent responsabilitatea individuală este reînregimentată în „ultraliberalismul” similar cu centralismul personalizat.

● Despre individualism. Întotdeauna societatea vestică s‐a bazat pe potențialul uman individual. Acestuia i s‐a asociat un management specific. Acum, individualismul a avansat spre standarde mai rafinate, mult mai înalte, în care comportamentul personal este afectat de aspirația generală de acaparare a puterii. Liderii din colectivitățile specifice top‐managementului important al lumii ies din sfera responsabilizării lor individuale.

● Aprecieri privind optimismul. Individul şi civilizația, ca un tot, îşi bazează succesele pe optimism. Natura umană comportamentală a fost afectată la capitolul „optimism” de deciziile unor şefi de state care au indus, prin managementul lor ofensiv, viziuni catastrofice în structurile societale, marcate acum de pesimism contextual. 

Iată doar câteva elemente de natură contextuală şi acțională care, în lumea vestică, sunt sesizate ca fiind afectate, unele deja erodate sub incidența unui management nereformat. Indiferența, neadevărurile cinice, agresiunea, neoconservatorismul şi ultraliberalismul estompează formalizarea şi funcționarea acelei „societăți a indivizilor” atât de obişnuite şi acceptate de secole în lumea vestică, cvasipermanent considerată dezvoltată. „Vestul” ca etalon, respectiv „managementul modern” se află în mişcare, în repliere, în regăsire. Apreciem că, în fapt, civilizația are nevoie de noi drumuri şi noi orizonturi altfel organizate şi conduse, dintr‐o altă perspectivă.

          Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac  

Posibila erodare a economiei și managementului de piață

Până la mijlocul secolului XX în management au fost formulate metode şi tehnici de organizare şi conducere care răspund la întrebarea generică şi generală „cum să se facă”.

În această categorie  enunţiativă se regăsesc alternativele decizionale pentru managementul calităţii totale, analiza valorii, analiza comparativă, reducerea numărului de personal angajat şi creşterea productivităţii muncii ş.a.

A doua jumătate a secolului XX a fost dominată de căutarea răspunsurilor la întrebarea „ce să se facă”.

S-a constatat că prezumţiile pe care s-au constituit firmele, respectând şi îndeplinind soluţiile referitoare la „cum”, sunt distanţate de realitate;  deseori piaţa este cea care dictează intrinsec firmelor (care au funcţionare „ireproşabilă”) că, în fapt, trebuie să se ralieze la „ce să se facă”.

O astfel de situaţie evidenţiază dezarticularea mersului continuu al unei firme pe un aliniament singular, care este acceptat convenţional până la un prezumtiv moment al încheierii unui ciclu de viaţă.

În viziune tradiţională, cererea de pe piaţă este îndeplinită  cât mai prompt, cu preţuri cât mai reduse, calitate crescută şi nivel de satisfacere cvasi-complet. În esenţă, se petrece liniarizarea comportamentală a firmei, într-o anume linişte strategică.

Se constată însă că organizaţiile aderente la această filozofie comportamentală se află într-o eroare de avans, datorită faptului că, în esenţă, ele sunt caracterizate de rezultatele conjuncturale.

O firmă care este angajată în realizarea unui produs, se naşte, produce, desface, are venituri şi apoi brusc, la un moment dat, „moare”.

Este vorba de „firma plantă”, care există sezonier şi este fructificată de colectivităţi pe termene scurte, previzibile.

Desigur, unei astfel de situaţii i s-au imaginat soluţii de „compensare conceptuală”,  prin celebra observaţie a lui J. Schumpeter: „cu cât mor mai multe întreprinderi, cu atât solul economiei se  îngraşă şi din acesta vor răsări noi firme, mai puternice, superioare în termeni comparabili cu entităţile trecute”.

În schimb, viziunea nouă, modernă regăsită aplicativ  în primul deceniu al secolului XXI este cea a influenţării pieţei de către firme.

Întreprinderile nu trebuie să producă chiar ceea ce cere piaţa, ci în mod esenţial ele trebuie să determine piaţa să ceară ceea ce ele produc, sau ceea ce se produce.

O astfel de răsturnare de situaţie este extrem de provocatoare pentru actorul „firmă”.

În rândurile de faţă se reia această teză (potrivit Gâf-Deac I. Ioan, 2009) care revoluţionează rolul pieţelor  în deciziile pentru formalizarea proceselor de producţie.

Într-un mod cu totul neinteresant, se asistă în contemporaneitate la recunoaşterea cvasi-unanimă a rolului esenţial, fundamental jucat de piaţă în modul de producţie capitalist, în care cererea şi oferta aşa-zis „liberă” determină  „ce să se producă”,  şi anume doar „ceea ce se vinde”.

Firmele au devenit „servitoarele pieţei”.

Întreprinderile sunt subjugate de piaţă, a cărei supremaţie pare a fi absolută.

În mod cu totul surprinzător, oamenii (managerii) se supun şi ei pieţei.

Se vorbeşte chiar de „cota de piaţă”, dictată de mecanismul pieţei.

Acum, piaţa este ridicată la rang de imperativ natural. Există percepţia intangibilităţii ei;  este vorba chiar de o anumită „inamovibilitate”.

Economiile suferă tulburări datorită pieţelor (a se vedea piaţa financiară), iar pieţele susţin că sunt tulburate de către „economiile tulburate”.

Se acreditează ideea că există pieţe libere. Acestea s-ar afla în fruntea familiei generale de pieţe eficiente.

Mai mult chiar, cu obsesie convenţională acceptată se vehiculează aprecierea că „pieţele nu sunt conduse” şi că „în spatele acestora nu se află nimeni”, eventual doar fenomenul de pură confruntare.

Ţările dezvoltate invită ţările neajutorate să intre în arena pieţelor pe care operează cei „mari” şi astfel „să se sinucidă”.

Pieţele, de altfel sunt cucerite; pot fi ocupate în totalitate sau măcar pe segmente dintr-o piaţă sau alta.

Au  loc confruntări „pe piaţă” şi, în mod ce poate fi catalogat cel puţin „neelegant”, se afirmă că „nu au loc confruntări pentru a dobândi piaţa”.

Mai mult chiar, este instituită sintagma „economie de piaţă” ca şi cum ar fi imposibil să existe „economie de economie”.   

În numele economiei de piaţă se petrec revoluţii, schimbări de sisteme şi moduri de producţie.

Competiţia, confruntarea dobândesc  accente de „sălbăticie”.

Informaţia este folosită pentru construirea de metode, tehnici, proceduri şi instrumente care să servească dezarticulării, manipulării, manevrării, deturnării, dezorientării, reorientării ş.a. fiecăruia faţă de fiecare, cu scopul suprem de „a învinge”, de „a obţine”, de „a ocupa”, de a deveni învingător necondiţionat pe piaţă.

Un alt mod de producţie decât cel al economiei de piaţă nu este încă inventat, sau se refuză preocuparea pentru invenţie pe acest aliniament.

Atenuările conceptuale de genul „economie socială de piaţă” sunt similare cu tentativele de ameliorare a comunismului, în care era lansată sintagma „comunism/socialism cu faţă umană”.

De economia de piaţă nu îndrăzneşte nimeni să se atingă conceptual, întrucât apare catalogarea celui în cauză ca fiind împotriva acesteia. Nu este de bun augur inovarea, transformarea radicală, restructurarea economiei de piaţă.

Dimpotrivă, economiştii, elaboratorii de strategii şi gânditorii primordialişti fac eforturi nedisimulate spre a lăuda, a proslăvi, a consolida, a formaliza şi mai mult o construcţie conceptuală pe care o cred veşnică (Gâf-Deac, I.I. 2009).

Clasa economică din contemporaneitatea tot mai globală, parafrazând comportamentul agrigenilor din Sicilia antică, „bea şi se înveseleşte fructificând utilităţile zilnice ale economiei de piaţă de parcă ar fi ultima zi din viaţă, deci din  existenţa funcţională a acesteia, şi construiesc, consolidează economia de piaţă ca şi cum aceasta ar fi veşnică”.

În centrul economiei de piaţă, tronează piaţa cea liberă, supremă şi atotcuprinzătoare.

Ea, piaţa este conducătoare, adică dictează. Sub egida sa se manifestă libera iniţiativă, libertatea de schimb, fericirea convenţională finală. În fapt, aceste beneficii sunt „livrate" conceptual  colectivităţilor umane.

În esenţă, se asistă la o aşa numită „dictatură  fericită a pieţei”, aşa cum se asista altădată manipulatoriu la „dictatura proletariatului”.

Democratismul economic pare să fie pus în pericol de recunoaşterea supremaţiei pieţei. Piaţa asigură un democratism pe care-l proclamă al libertăţii, însă acesta este similar cu ceea ce în istorie ştim cum s-a manifestat „largul democratism socialist”.

Aşadar, sunt de observat paralelismele şi ciclicităţile între ideologii,  fenomene, procese, sisteme şi moduri de producţie.

Evitarea înfăţişării acestor tangenţe înseamnă persistenţa în consolidarea non-observaţiei.

Planul metafizic poate fi depozitar liniştit al non-observaţiei. Arealele dezvoltate ale lumii contemporane par să aibă nevoie de o anume „linişte strategică”.

Într-un astfel de cadru, se afirmă că sistemul economiei de piaţă se află în faza incipientă a crizei sale. Această descoperire şi sesizare se face cu ajutorul aliniamentelor conceptuale doxastice.

De altfel, este cunoscut că toate sistemele şi modurile de producţie din istoria umanităţii „şi-au trăit ciclul de viaţă”. Fiecare s-a dovedit nepieritor în propria-i strălucire, însă într-un fel sau altul, fiecare mod s-a autosaturat şi mai degrabă „s-a vrut  ieşit din scena istoriei economice, intrând în binemeritata odihnă, în paginile arhivate ale istoriei propriu-zise".

În prezent, este surprinzătoare persistenţa letargiei conceptuale în rândul colectivităţii umane generale şi, îndeosebi în plan regional, zonal şi local-naţional, referitoare la imuabilitatea/veşnicia, respectiv încremenirea într-un „mod de a fi“,  de „a funcţiona“ exclusiv prin cantonare pe economia de piaţă.

Iată mai jos doar câteva din motivele care ar trebui să tulbure/să reliniarizeze gândirea  şi comportamentul  strategic al colectivităţilor umane:

-    Fukuyama, A. vorbeşte „de sfârşitul istoriei”;

-    James S. vorbeşte de „sfârşitul democraţiei”;

-    globalizarea este un proces neinstituţionalizat şi fără stăpân (conducători);

-   ştiinţele se află în criză: nu există capacitatea de a identifica ferestre biologice (nu se pot combate cancerul, SIDA ş.a.);

-   suntem amăgiţi de utilitarism (produsele şi serviciile sunt rezultatul compunerilor aferente teoremelor şi principiilor  deja inventate  încă din antichitate);

-   nu sunt descoperite noi teorii şi teoreme, principii şi axiome care să aibă cel puţin valoarea şi impactul celor aparţinând lui Pitagora, Newton, Ohm, Einstein ş.a.;

-   savanţii contemporani sunt mai degrabă depozitari de informaţii în cantităţi mai mari decât cele ale oamenilor obişnuiţi; ei doar „vehiculează informaţii” pe propriul lor soclu/palier, însă nu inventează, nu au creaţii fundamentale;

-   transgeneraţionalitatea cunoaşterii umane este în pericol datorită dependenţei  de cvasi-inteligenţa artificială;        

-   se asistă la alienarea  continuă a fiinţei umane (imersiunea în Second Life);

-   se produce „ce se cere” şi  nu se produce „ce trebuie” să se producă, în condiţiile în care concentrarea managerială este asupra a „cum să se producă”;

-   nu este întrezărit „un nou val” al evoluţiei societăţii umane (este posibil ca era informaţională să atingă „auto-saturarea”, aşa cum s-a petrecut cu sistemul electromecanic industrial şi post-industrial). Ar fi posibil să ne îndreptăm spre valul biotehnologiilor şi al geneticii?

-   nu  este  cuantificat cadrul şi conţinutul pentru „o nouă economie”, întrucât actuala economie nu este veşnică;

-   în ştiinţa economică se înregistrează cea mai gravă stagnare din istoria economică a colectivităţilor umane (este proslăvit în mod jenant şi exclusivizat „sistemul economiei de piaţă”, care este considerat „veşnic”).

În esenţă, modurile de producţie sclavagist, cel feudal şi cel comunist s-au dovedit practic a fi falimentare (fără evitarea recunoaşterii lor contributive la evoluţia economică obiectivă a omenirii), şi este posibil ca un faliment similar să se petreacă şi cu economia de piaţă.

În egală măsură, „teoria convergenţei sistemelor economice şi a modurilor de producţie” se dovedeşte stagnantă, nerealistă.

Acum, cu o linişte suspectă în rândul gânditorilor primordialişti şi a elaboratorilor de strategii, se lucrează la consolidarea veşniciei sistemului economiei de piaţă din cadrul modului de producţie capitalist.

Cultura (sentimentele) parcurge (parcurg) procesul de descompunere în substanţe primordiale. Compactitatea, respectiv densitatea spaţiului şi conţinutului culturii sunt determinate/ generate/ întreţinute de către tehnologii.

Se asistă la o periculoasă dominare/dominanţă a tehnologiilor peste toţi şi peste toate.

La îndemână pot fi şi alte numeroase concepte şi instrumente doxastice,  motive, fapte, impresii şi dovezi care justifică semnalarea faptului că ne putem afla la începutul sfârşitului economiei de piaţă.

Consecinţa esenţială a manifestării unei asemenea stări este regăsită în inovarea de ruptură,  în necesitatea instaurării unui nou management.

Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac