Reorganizarea realităţii cu ajutorul poeziei

Cuvintele scrise, rostite, vorbite, “zise” ş.a. au devenit un corp instrumental lingvistic de reproducere culturală, de mijlocire a înfăţişării trăirilor emoţionale poetice.

Poeţii acaparează părţi din corpul complex al cuvintelor şi supun sonoritatea, sensurile şi semnificaţiile simbolice ale acestora în interesul propriu, legat de dorinţa de a crea poezie.

         Scopul dorinţei generice a oamenilor-poeţi nu este de a vinde produsul poetic, ori de a întări cultura poetică ci, în esenţă, este vizată echivalarea trăirilor în minţi diferite, în areal găzduitor al comportamentului uman/umanist deosebit, diferit între alte areale.

      Poezia poate reorganiza realitatea, astfel încât alte minţi decât cea a poetului să eludeze secvenţial, în spaţiu şi timp, lumea din jurul celui ce scrie, lumea lui exterioară.

          Ca atare, poetul decide, cititorul execută decizia prin voinţă şi angajament imuabil.

     Are loc remodelarea valorică a reproducerilor emoţionale, o anume omogenizare intenţională a interesului cititorului de “a trăi şi altceva”.

       Poetul formalizează, astfel, o “industrie” ajutătoare pentru nesăţietatea experienţelor emoţionale.

     Munca poetică grea, angajamentul cumpătat al cititorului şi devoţiunea culturală -  estetică induc toleranţa, egalitatea şi simplitatea accesului la acel “altceva poetic”.

    Poeţii detailişti pun la dispoziţia oricui cuvinte, pentru atingerea autosuficienţei consumeriste poetice în rîndul cititorilor.

      Oferta de consens poetic este deseori ternă. În schimb, lipsa de consens poetic consimte deranjamentele în privinţa înţelegerii vieţii cu ajutorul cuvintelor.

        Poezia nu se bazează pe împărţire, disociere, destructurări ulterioare creaţiei sale. Neavând rol ulterior operaţional, poezia se desproprietăreşte de la poet şi devine proprietate comună eterică.

       Suplimentarea apropierii cuvintelor de cititor nu se mai poate face după scrierea poeziei. (Bunăoară, scrierea cuvintelor poeziei cu litere aurite are acelaşi efect ca şi cel din scrierea cuvintelor cu cerneală sau tuş vegetal).

         Poetul ar avea tentaţia ofertei poeziei sale întru consum de serie. Însă, el nu are control făţiş asupra modului de consum poetic. Poezia, totuşi, poate să uniformizeze perspective, să producă tangenţe între cunoştinţe şi dorinţe de trăiri experienţiale emoţionale.

            Trăirile poetice personale ale cititorului (altele decât cele din rezonanţele/ecourile din poezii) sunt obstacole, piedici pentru introducerea în circuitul consumerist a fiecărei noi poezii din portofoliul unui om-poet.

          Cititorii de peste tot sunt uniţi cu ajutorul cuvintelor (uneori, cu aceleaşi cuvinte, cu acelaşi grup de cuvinte).Cuvintele din poezie se contopesc în nostalgii, în saturaţii şi singurătăţi ale cititorului.

            Nu se întâlnesc niciodată mişcări succesive ale poeziilor şi se omite complet discuţia despre eficienţa poetică.

            Problemele interne ale poeziilor sunt stagnante, ascunse, netransmisibile. Loialităţile “cititor-poezie” se construiesc pe baze transformative, texturale din context, centrate pe voinţa liberă de osmoză între poet şi cititor.

           Nu există poezie reciclabilă. De regulă, rescrierea unei poezii reprezintă un eşec.

Odată fixate eforturile creatoare într-o poezie, alte eforturi nu se articulează cu sistemul referenţial al puterii poetice.

        Poezia cedează excelenţa sa prin consumul “luării la cunoştinţă” de către cel ce o citeşte.

            Nu se întâlnesc generaţii de poezii, ci doar generaţii de poeţi.

      Realitatea poetică ar trebui să întruchipeze vizibilitatea activităţilor cognitive, nu neaparat cunoaşterea în sine. Acest rol ar putea arăta dacă se manifestă deosebirile dintre arta poetică, meseria poetică (dacă aceasta este asumată şi există), respectiv cunoaşterea în sine.

       Anticii foloseau poezia pentru exprimarea diferitelor tipuri de activităţi, pentru măsurarea aptitudinilor, contopind cunoaşterea cu experienţa.

        Evaluările gândirii aristotelice conduc la ideea că poezia denumeşte activităţi creatoare, arta poetică fiind, până la urmă, deprindere creatoare, care operează în baza raţiunii căutătoare de adevăr.

           Este observabilă refragmentarea viziunii referitoare la artă, ori creaţie cu ajutorul poeziei.

            Visul de aur al poeziei ar fi cel al imunităţii la segmentare. Sub-delimitările poeziei nepermise permit sub-delimitări poetice (succesiuni de imagini poetice).

            Viaţa şi lumea beneficiază de resegmentarea poeziei. Apollo este ocrotitorul poeziei, Calliopea este muza poeziei epice, Eutherpe devine muza poeziei lirice iar Erato susţine şi protejează poezia retorică.

            Se observă că viaţa şi corpul monolit al poeziei, caracterizat de unidimensionalitate existenţială, de fiinţă atemporală în sine, nu au fost ferite de apropieri de interese din partea muzelor, a zeilor. Aceşti actori (muze şi zei) sunt tăietori ai axei de unidimensionalitate existenţială şi de orientare/sens de avans a poeziei generale, în sine.

            Poezia înconjurată de “îngrijiri zeieşti” şi “muzeale”, provenite din realităţi cereşti, virtuale, rezistă însă ca fenomen unidimensional, păstrându-se “neatinsă”, autoreflectându-se în izolarea sa vie. (Cine ar putea ucide poezia, cine ar putea să o şteargă din realitatea fenomenologică vie?)

          Poezia, în realitate, este un fenomen liber; mecanica şi legile mecanicii nu pot delimita, limita, segmenta corpul poeziei. Acustica nu poate opri sunetul imaginilor poetice vorbitoare.

            Înfăţişarea mută a poeziei constă în puterea sa misterioasă de “a fi”, neînrudită cu nimeni şi nimic.

            Arhetipuri cereşti divine arătate, ideile lucrărilor înviate, multiplicarea intuitivă reală a realităţii, - toate acestea conferă poeziei mimensis aproape sacru, ideal în ochii oamenilor din realitatea exterioară lor.

            În realitatea interioară a omului, poezia determină vizibilitatea invizibilului, cu ajutorul elocvenţei libertăţii de a procesa acţiuni emoţionale. Vorbirea frumoasă a poeziei înseamnă supunerea sa (mai degrabă cedare din nesupunerea sa absolută) la elocvenţă, spre a oferi poetului statutul de artist absolut liber.

            Segmentarea interioară a trăirilor emoţionale poetice este lucrarea de constructor a omului – cititor, spre a fi edificator contributiv la desăvârşirea lucrurilor minunate, finalizate parţial de natură.

        Poezia ditirambică, de exemplu, devine săltăreaţa dansului paşnic al imaginilor poetice, care stau la rând spre a fi puse în ziduri de mătase şi adieri moi, între care dorm intrinsec, liniştite, cuvintele.

      Se întâlnesc, desigur, specificităţi ale trăirilor emoţionale, experienţiale, care ocazionează operatori diferenţiali întru înfăţişare, ceea ce se adună într-un tip sau altul, gen sau altul de poezie. În această textură convenţională, inteligibilă a diferenţelor/diferenţierilor între felul trăirilor emoţionale experienţiale se află o sub-textură a reproducerii acestora din urmă cu ajutorul poeziei.

            Căci, poezia nu este trăire emoţională experienţială ci “reproducerea” ori “iniţierea” pentru răspândire, difuzare a efectelor/rezultatelor trăirilor în cauză, prin intermediul imaginilor poetice.

       Realitatea este, astfel, înobilată cu substanţă reflectativă din trăiri emoţionale experienţiale, regăsindu-se, în mod obligatoriu, nu reconstruită, rearanjată nederanjant, ci complementar, adiacent, osmotic, prin articulări, extensii ş.a. (...)

         Realitatea exterioară poate fi, aşadar, ajustată, restructurată, modificată, transformată, reorganizată ş.a. cu ajutorul cuvintelor din poezie, deci cu ajutorul poeziei, atâta timp cât ele (cuvintele) sunt opuse altor formule de înfăţişare a unui sistem trivializat de referinţe experenţiale emoţionale, spre a deveni date de intrare, de pornire a fiinţării frumuseţii şi plăcerii estetice.

Arta cuvântului fixează poezia în sistemul de pornire a restructurării realităţii întru convenţionalităţile binelui, frumosului, armoniei, echilibrului mereu dezechilibrat, marcând astfel avansul spaţio-temporal al omului.

 (Din volumul Fizica şi metafizica poeziei, 201..)

                       Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac 

Poezia-mijloc sensibil de cunoaştere

Este discutabilă dorinţa poetului de a furniza mesaje noi către receptorii umani ai poeziei sale.

Poezia este o comunicare grafică statică.

Cuvintele joacă rol de transmutant pentru semnificaţii, care ajung să fie plasate (semnificaţiile) în imagini poetice.

Obiectele, faptele, trăirile, experienţele ş.a observate în imaginile poetice se află sub coduri transmutante. Fiecare receptor (cititor) are decodificatorul său, propriu, unic, cu ajutorul căruia „citeşte imagini”.

Pentru cititor imaginea poetică se confundă cu experienţa nemişcată, statică.

Poezia este aspaţială, fapt în nemişcare. Însă, în poezie poate fi pus spaţiu.

A pune spaţiu în poezie înseamnă a marca densitate (masă) pentru imagine.

Densitatea poeziei se înfăptuieşte cu ajutorul spaţiului.

Nu există poezie fără imagine/imagini, care la rândul lor au greutate constituită din substanţa spaţiului.

Acest demers este demonstrabil intuitiv.

Citirea poeziei este transport de spaţiu imagistic cu greutate provenită din semnificaţii semnificante.

Apoi, considerăm că în poezie nu sunt necesare fuziuni între cuvinte, ori între propoziţii, fraze. Orice tentativă de fuziune este falsă, deoarece niciodată acest tip de demers nu poate avea loc între cuvinte.

În schimb, ar putea avea loc un proces de manipulare a cuvintelor (word processing).

Poezia, pe această bază manipulatoare, devine instrument de eşantionaj static.

Cuvintele sunt ele însele nesimultane.

Deci, poezia ca făcătoare de stări şi scări de complexitate este fundal mai rigid decât ne putem aştepta pentru semantica generală a vorbirii şi scrierii.

Pe un astfel de fundal general şi generic putem avea de-aface cu reconstrucţia legilor creaţiei poetice, ajungându-se la producţia/producerea de meta-creaţie poetică.

Un poet se află întotdeauna într-un areal al culturii poetice cumulative, el fiind participant la adăugare, la substanţa care vine în viitor în forme de „zicere” diferite de felul comun de comunicare.

Până la urmă, acest fel „alt fel” de zicere practicată ca valoare adăugată comportamentală de către poet, este un fel de „nebunie”, o diferită arătare în mişcare a chipului uman sub care sălăşuieşte o fiinţă, făptură. Aceasta  declină unduiri cu ajutorul vorbelor şi cuvintelor.  Nimeni nu  poate lua unduirile omului poet.

Interstialitatea metafizică este cât se poate de fizică, în privinţa comportamentului poetic. Pe această bază poezia devine un aparat de cunoaştere sensibilă, respectiv un mijloc sensibil de cunoaştere.

Sensul cert de mers înainte cu ajutorul poeziei revine din rezultatele aşteptate şi acceptate prin cunoaştere.

Cultura poetică cumulativă devine, astfel, substanţă sensibilă, în mijlocul căreia trăiesc poetul şi cititorul.

Orice eroare este permisă în lumea sensibilă.

Nemăsurata sensibilitate nu are cum să fie caracterizată de erori, de incertitudini.

Totul este finit în sensibilitatea poetică absolută.

Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac

            (Din volumul “Fizica şi metafizica poeziei”,...)

Neîntâlnirea poeziei detaliate

Acceptăm ideea/realitatea că poezia este un aparat sensibil de cunoaştere ori un instrument de cunoaştere sensibilă.

Acceptarea morală a cunoaşterii prin intermediul poeziei este întotdeuna pură.

Poezia nu are probleme litigioase. Nici cunoaşterea poetică nu are chestiuni litigioase.

Un enunţ poetic are proprietăţi cantitative şi deopotrivă calitative.

Măsurarea enunţului poetic cantitativ se află în sistemul procesual tangibil, pe când inexactitatea cantitativă a măsurării enunţului poetic calitativ face diferenţele pentru asumările de notorietate în lumea poeţilor.

Orice poezie finalizată de poet este aparent certă.

Nu întâlnim poezia detaliată. Perechile şi multiperechile în detaliile poeziei, cu cât sunt mai multe, cu atât devin ucigătoare.

Un fel de corozivitate este detalierea poetică.

Mai apoi, nu putem vorbi de identitate poetică, întrucât prezenţa aceluiaşi cuvânt în mii de poezii este neidentitară.

Întâlnim pentru prima oară în referenţialul filosofic general acelaşi om/cuvânt în mai multe locuri, el însuşi unic, însă diferit identitar, multiunitar.

Desigur, putem spune că un cuvânt/acelaşi cuvânt –prezent în mii de locuri în acelaşi timp, este a) ori diferit de sine, b) ori absolut acelaşi, cu resorturi interne proprii, cvasi-infinite.

Ar trebui să ne înspăimânte densitatea micro sau macroscopică a cuvântului. Micro şi macrocosmosul unui cuvânt, - dacă acceptăm această întindere pe verticală, pune în pericol absolutul. S-ar clătina unicitatea, deasupra ar fi afectat, sub-materia internă ar cădea în desluşire.

Ar fi poezia atît de puternică întru explicarea lumii cu ajutorul unui cuvânt? Da. Cu ajutorul cuvântului „Dumnezeu”.

Într-o astfel de situaţie, autosuficienţa din poezie este raţiune, drum către divinitate, doxologie concretă.

Este posibil ca raţiunea suficientă în poezie să fie fără sfârşit.

Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac

            (Din volumul “Fizica şi metafizica poeziei”,...)

Legătura circumstanţială poet-cititor

 Lui  Aurel Pop, - nordic stăpân al poeziei

Poetul are o oglindă a propriei sale măşti: cartea.

Cunoaşterea poetică este accesibilă celui ce are, cel puţin, ucenicia folosirii cărţii, în general, şi a celei de versuri/poezii, în particular.

Pe de altă parte, poetul nu are nevoie de această ucenicie, întrucât el nu îşi impune ca scop scrierea unei cărţi, ci doar scrierea de versuri/poezii.

Cartea, în această perspectivă, devine vulgarizatoare pentru poet.

Cititorii însă, nu trăiesc în colectiv ori simultan, ceea ce este perceptibil ca  adresare din poezia unui peot. Nici felul de a interpreta fenomenele, imaginile, ideile dintr-o poezie nu este simultan, comun ori identic în rândul cititorilor, chiar dacă nu lipseşte dimensiunea comună-fizică a lucrării poetice, fixată cu ajutorul cuvintelor scrise şi tipărite, care sunt în proprietatea tuturor.

O ponderabilitate virtuală a fiecărei lucrări poetice există în rândul tuturor oamenilor cititori de  poezii.

De aceea, poezia poate reprezenta un caz particular al gravitaţiei: ea umblă prin lume diferenţiat ponderentă.  Una şi aceeaşi lucrare poetică are greutate diferită în rândul oamenilor cititori, în chiar acelaşi punct al intersecţiei dintre latitudine şi longitudine pământească.

Versurile au dimensiuni senzoriale, care nu sunt transportate de la un om la altul decât renăscute în fiecare secundă din difuzarea poeziei dintr-un loc în alt loc, de la un subiect uman la altul.

O anume substanţă de continuum abstract se concretizează prin exteriorizarea poeziei (în înţeles de separare), într-o experienţă poetică globală, fâşie de aură în jurul globului pământesc găzduitor de poeţi şi cititori.

Ceea ce oferă calitate vitală poeziei revine din capacitatea sa de deschidere la evenimente, la sinergie şi emergenţă, prin faptul că este complet/perfect intangibilă (nu există 1 kg de poezie).

Doar poetul îşi vede cu adevărat poezia sa de neatins. El scrie poezia, o vede, dar nu o poate atinge, pipăi, ridica, deplasa ş.a.

Aşadar, avem de-aface cu imponderabilitatea absolută, marcată exemplificativ prin poezia în sine.

Iată de ce poezia este un fenomen de extremă complexitate, angajată în domesticirea părţilor de viaţă cu ajutorul cunoaşterii poetice decantată din cunoaşterea sălbatică.

            Poezia nu pune în ordine, ci mai degrabă pune în dezordine omul, îndemnat să circule prin organizarea şi conducerea sălbatică a vieţii naturale.

            Totuşi, poeţii şi cititorii nu se stânjenesc reciproc, din perspective cantitative ei avansează, asumându-şi informaţiile poetice naive purtate de poezia nativă.

            Poezia nu este în stare de unanimitate ci este, în fapt, şi declarativ circumstanţială între poet şi cititor.

            Este interesant de remarcat că între poet, poezie şi cititor chiar solidaritatea este circumstanţială.

            Mai degrabă proza este contributivă la o anume solidaritate fundamentală a sentimentelor tipărite, amintite.

            Mereu, necredincioşii poeziei ucid credincioşii poeziei.

            În rândul oamenilor, până la urmă, poezia dă aura pozitivităţii şi acceptă liniştirea, odată cu epuizarea unui eveniment, fenomen etc.

            Nu s-a întâlnit vreo poezie ucigând poezie şi invers.

            Mizând pe sentimente, poezia ignoră nesentimentele.

            Pe această bază, poezia ajută la conturarea omului total şi încearcă să pună pe acelaşi plan mulţimea cvasi-infinită de fapte şi fenomene ce privesc omul simplu.

           Uneori, se petrece efectul de  bumerang “poet-cititor-poet”, ocazie cu care se destructurează clasificările şi relaţiile antestabilite între aceştia. Este momentul în care se pot dezvolta atitudini diferite, diferenţiate şi/sau diferenţiale.

           Partiţiile poet-cititor sunt puţin înţelese, întrucât înlăturarea nedeterminărilor în privinţa posibilului relaţional partitiv, între cei doi actori, nu este preocupare omenească de prim rang.

 Starea relaţională generală între cei doi are, mai degrabă, funcţionalitatea „duhului” poetic acoperitor.

           Partiţiile aparent neînţelese nu sunt în acordanţă cu deplinătatea trăirilor emoţionale poetice.

           Se întâlnesc fragmente, părţi de imagini poetice  care „joacă”, ori sunt tranzacţionate între poet şi cititor.

           Centrul adevărului pentru problema de mai sus (a partiţiilor poetice) se află în disocierea cunoaşterii, ca acţiune poetică.

            Poetul îşi impune misiunea dihotomică de a accelera înţelegerea partiţiilor poetice, întru oferirea către lume a întregului sistem central poetic, creat prin scrierea unei poezii.

            Timpul lărgit al poeziei se împlineşte prin ciclizarea lucrării poetice, aceasta devenind, alături de alte versuri, grup ponderal, lansat mesagistic într-un întreg univers.

            Cel mai particularizat aspect comunicaţional, referitor la poezie, este că, în fapt, cu ajutorul acesteia se pot transmite esenţe sau elemente referitoare la esenţe (caracterizări, contururi, conţinuturi ş.a.).

            Puterea poeziei de a discrimina mijloacele de comunicare, prin însăşi definirea sa ca mijloc de transmitere, nu aureolează baza de cunoaştere a lumii.

            Ea, poezia, nu poate fi sesizată şi fixată temporal într-o oră reală, cu toate că nivelul scrierii este mai localizator decât nivelul verbalizării poetice.

            Cititorul nu conştientizează conceptul de poezie, însă recurge la memorarea/reţinerea imaginilor poetice cu ajutorul conceptualizării.

            O poezie modelează cunoştinţele în manieră diversificată, diferită, în raport de clasa de imagini sistematizate cu ajutorul sugestiilor promovate de cuvinte.

            Poezia este o problemă de reprezentare mentală, iar învăţarea poetică este o chestiune de comunicare, de transfer a informaţiilor de la scris la verbal, în conştiinţă.

            Aceeaşi poezie, în acelaşi loc, în acelaşi timp, însă sub unghi de lectură diferit, în rândul diferiţilor oameni, oferă distanţări/distanţieri simbolice.

            Poezia nu poate avea verbalizare generalizată.

            Pentru poezie nu există, undeva în lume, loc distinct şi separat, nici timp distinct, fixat.

            Însă, în raport cu cititorul, poezia se află la o anume distanţă şi defazată (mereu în trecut) în timp.

            Scrierea poeziei este contributivă la ontologizarea caligrafierii şi dacă aceasta (poezia) evadează din scris, acest demers nu poate fi înfăptuit fără riscuri de condiţionalitate.

       Dorinţele pot fi însă conjurate, spaţiul se poate abstractiza, iar fenomenul creaţiei poeziei devine contributiv la ontologizarea poetică.

            Esenţa verbalizantă a poeziei se ascunde sub caligrafie.

            Totuşi, omul este principalul difuzor al poeziei, deoarece mijloacele de transmitere/comunicare se modifică de la persoană la persoană.

           Interiorul tehnologiei poetice nu are resorturi proprii de autodifuzare. Un mijloc (de exemplu, cartea tipărită) anulează distanţele simbolice dintre poet şi cititor, iar prin omogenizarea cuvintelor se multiplică potenţialul de apel la sisteme referenţiale poetice diferite, diversificate, acest aspect facilitând acroşajul lucrării poetice de un vector difuzor.

            Costul transportului poeziei n-ar trebui căutat altundeva decât în energie.

            Poezia nu are concepte analogice certificate şi, de aceea, nedispensările de specificaţii o fac potrivită difuzării.

          Iată, că între poet şi cititor, poezia se spulberă, însă fără a se risipi, a se consuma cu sine, sau să se rupă din întregul său. Analogia supremă, între mai mulţi cititori ai aceloraşi poezii este că nici unul dintre ei nu consumă poezia, chiar dacă sfidând spaţiul şi timpul intră, individual, în posesia acesteia.

           Atunci poezia este 1) aşa cum este, 2) aşa cum ar trebui să fie sau 3) aşa cum se pare, ori se crede că este.

                                                                                                            29 septembrie 2014

 Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac

            (Din volumul “Fizica şi metafizica poeziei”,...)

Primejdii folositoare

            Se cade să mai vorbească în simetria nesimetrică doar cuvintele largi, semnele de stemă, colecţiile de frunze, binele neapropiat, călătoriile lipsite de distanţe. 

                Aşadar, există:

            Drumuri care zboară. Eforturi dispreţuite. Împliniri nepetrecute. Triumf necugetat. Bucurie auzită. Culoare deşartă. Nesperanţă limpede. Număr trecător. Noroc îmbolnăvit.

Fericire viitoare. Dispreţuire plăcută. Putere nepăgubită. Primejdii folositoare. Bogăţie fidelă. Sunet nechibzuit. Câştig  sănătos. Ocazie preţioasă. Pierdere îmbogăţită. Tristeţe liniştită.

Senin încordat. Schimbare netulburată. Substanţă invidioasă. Mineral nestatornic. Răsplată regretată. Fulger neînsemnat. Strălucire închisă. Folos neimportant. Izbândă căzută. Cocor imaterial. Apropiere neelectică. Vestitor fără cruce.

Belşug păgubos. Recunoştinţă liniştită. Colecţie străină. Iubire nepierdută. Viitor trecut. Hotărâre aurită.

Frunză înstrăinată. Neîntemeiere prevestită. Aşteptare neaşteptată. Ecou fără veste. Iarbă ispitită. Zbor necurat. Trecere neîngrijorată. Evantai înalt. Făclie adâncă.

Împrejur cântând. Surâs pierdut. Apreciere rezolvată. Prevestire neaşteptată. Schimbare netrecătoare.

Veşnicie nestatornică. Merit nerentabil. Cântec dobândit. Giuvaieruri neruşinoase. Păreri de bine apuse. Colecţie de ură.

Amăgire certă. Repetare bogată.

Poezie de cuvinte, ori poezie din cuvinte…

Drumurile care zboară pot fi fericiri viitoare; seninul încordat se află în belşugul cel păgubos.

O frunză înstrăinată se trezeşte în împrejurul cântând, iar veşnicia nestatornică este o amăgire certă.       

            Se cade să nu mai vorbească cuvintele despre  nesimetria simetrică.

                    Din volumul “Situaţii simetrice”,  Ed. RBA media, Bucureşti, 2009 

                             Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac

                      

Aer regal ireal

Un ireal aer regal trece peste câmpia în care stă întru veşnicie poezia; aval vaer sumar petrece călătoria care tresare şi adastă pentru amară iubire armonia.

Aer nobil, curaj maiestos, suveranitate de catifea, foc moale şi aurie dragoste se‑adună‑n tabloul mineral.

Regeşte trec cohorte de speranţe, întotdeauna văzute, nicicând împlinite.

Rubin planificat este cristalul, determinare sfântă rugăciunea din miez de noapte, în schitul apei ce stă să piară în substanţă.

Provine cuvântul din ordine, o armură de briză este pierderea străbaterii în verbele topite, picurând naşteri de ceară din stânca albă.

Înfrunziri devin procesele, disperări prefac contururile de aripi în tronul ce‑aşteaptă muzici cu substanţă de timp.

Îngerii ostatici provin din arta poeziei, din înţeleapta otravă a zilei de ieri.

 Ultima lege este pentru mâine.

 Primul reazem este pentru ziua de ieri, căzută în algebre duble, în largi înfrigurări de ritmice trupuri topite în iubiri străine.

Nederscifrate cântece sunt gesturi, imprecise umbre se smulg din rătăciri.

Această confuzie largă se află într‑un atom negru, într‑o sprânceană de zori de ziuă ştiută.

Eterne intersecţii, respinse tristeţi şi copaci străini se vor împreuna pe‑orbite lungi, pe recunoaşteri moi, în lustruite margini de câmpii.

Plâng lucrurile deoarece nu se întorc întoarcerile.

Tragice îmbrăţişări au fost pentru mâine, întinderile umilite în sfere de gong se strâng nemilos de multe pierderi, neândoielnic de risipite înfăţişări.

Egale atingeri se prea‑produc între corăbii, amestecuri de precizii, alizee de destrăinări, aureole de sferturi de lună.

Străine litere compun apropiate cuvinte de străvezii îndreptări.

Trec desăvârşirile mele în moi metale, în liniştea nevorbită a soarelui nomad.

Vorbesc arborii, seminţele plesnesc de vise dulci, zăpezile se înfăşoară topite în spume albastre, dâmburi duşmane se înmoaie în gingaşe veşnicii.

Ne cuibărim în nouri, schimbările se prefac în pământ incolor, roadele ţin în inimi clepsidre, murind prin tinere veştejiri.

Topire de aer, bătaie de lună, cântec cu necuvinte vizibile de soare, stele de poezie nesfârşită, acestea toate se află în irealul aer regal.

(Din volumul Măsurarea imaginii, 201..)
   Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac