Acceptăm
ideea/realitatea că poezia este un aparat sensibil de cunoaştere ori un
instrument de cunoaştere sensibilă.
Acceptarea
morală a cunoaşterii prin intermediul poeziei este întotdeuna pură.
Poezia
nu are probleme litigioase. Nici cunoaşterea poetică nu are chestiuni
litigioase.
Un
enunţ poetic are proprietăţi cantitative şi deopotrivă calitative.
Măsurarea
enunţului poetic cantitativ se află în sistemul procesual tangibil, pe când
inexactitatea cantitativă a măsurării enunţului poetic calitativ face
diferenţele pentru asumările de notorietate în lumea poeţilor.
Orice
poezie finalizată de poet este aparent certă.
Nu
întâlnim poezia detaliată. Perechile
şi multiperechile în detaliile poeziei, cu cât sunt mai multe, cu atât devin
ucigătoare.
Un
fel de corozivitate este detalierea poetică.
Mai
apoi, nu putem vorbi de identitate poetică,
întrucât prezenţa aceluiaşi cuvânt în
mii de poezii este neidentitară.
Întâlnim
pentru prima oară în referenţialul filosofic general acelaşi om/cuvânt în mai
multe locuri, el însuşi unic, însă diferit identitar, multiunitar.
Desigur,
putem spune că un cuvânt/acelaşi cuvânt –prezent în mii de locuri în acelaşi
timp, este a) ori diferit de sine, b) ori absolut acelaşi, cu resorturi interne
proprii, cvasi-infinite.
Ar
trebui să ne înspăimânte densitatea micro sau macroscopică a cuvântului. Micro
şi macrocosmosul unui cuvânt, - dacă acceptăm această întindere pe verticală,
pune în pericol absolutul. S-ar
clătina unicitatea, deasupra ar fi
afectat, sub-materia internă ar cădea în desluşire.
Ar
fi poezia atît de puternică întru explicarea lumii cu ajutorul unui cuvânt? Da.
Cu ajutorul cuvântului „Dumnezeu”.
Într-o
astfel de situaţie, autosuficienţa din poezie este raţiune, drum către
divinitate, doxologie concretă.
Este
posibil ca raţiunea suficientă în poezie să fie fără sfârşit.
Copyright © Ioan V. Gâf-Deac
(Din volumul “Fizica şi metafizica poeziei”,...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu