Tangenţe explicative străine de neîndreptare

                   Proferenţă. Este zicerea care se declanşează de la ziceri prezentate pentru a conchide la un demers-aserţiune, referitoare la viitor. A vorbi ca demers pentru a ţinti înainte, a scote din azi ziua de mâine.

            Dintr-o zi de astăzi, aerul desprinde ziua de mâine posibilă într-un viitor absolut al culorilor.

            Dintr-o stare/situaţie actuală imaginaţia decupează şi construieşte viitori posibili.
(Trece întrecerea,  se întrezăreşte zarea,  se zice poezia, se reciteşte viitorul în ceea ce nu va fi, în ceea ce se iubeşte).

              Peripatetic. Este în mers, a da un mers cuiva sau la ceva, unuia, unui... a

împinge o stea de la stânga la dreapta, a urni un nor din timpul unei idei, a da o săgeată cuiva să alunece spre a întâlni viteza, acceleraţia formei, un orizont de corp de gând.

              Antiperistatic (Antiperistatis). Sunt aici diverse procese reale, ori  imaginare, în care o calitate înaltă trage/forţează, indică o altă calitate.

            Sunt unele vieţuri văzute pe câmpii, în sincere contururi, în adevăr real; unele restrângeri sunt în forme de imagini din umbra câmpiei subterane.

            În toate acestea un adânc ridică un nou cer, un cer scade un nou orizont.

              Teleonomic (Teleonomy). Se întrevede calitatea unui ţel aparent ori  scopul direcţionat al unei structuri sau funcţii în organismele/fiinţele vii.

            (O mare substanţă a unui orizont, o frumuseţe înaltă a ceea ce vrei să vezi. Un drum întors spre întoarcere pe care un om de gând, o idee de fire, o structură de apropiere într-o îndrăgostire fără margini se întrunesc spre a se declara existente).

              Animism. Se face credinţă în suflet; sufletele şi spiritele există peste tot  şi în toate.

            Este o încredinţare în aer, în incolor şi invizibil, în umblătorul corp ce susţine ideea care vorbeşte fără să se audă.

              Apofilitic (Apophillite). Se vede un mineral alb, ori roz pal, ori verde pal  cristalin, compus din caliu, calciu, siliciu, oxigen, apă şi fluor.

            (Creşterea unei axe în lumina de var a unei geometrii de catifea. Urcarea în contururi a unui zenit cu pânză de roză, cu umbre din petale stoarse de gânduri.

            Un mare covor de stele într-un câmp cu alge moi din metal mătăsos compus cu amorul fad dintr-o iubire, cu piatră neostoită în masiv curat, cu şiruri de ploi sortite încremenirii într-o lumină care nicicând, nicicând nu se vede).

              Hilomorfic (Hilomorphism). După amiază se face analiza substanţei în  formă şi materie, prin transubstanţiere.

       (O cercetare a ceea ce este substanţiat şi aflat în trecere spre contururi şi în margini, în hotare; transubstanţierea a ceea ce mângâiem (substanţa) în chiar substanţă, în formă cu materie între graniţele gândului).

                  Apotegmatist (Apothegmatist). Poţi fi creator de esenţe, vorbitor de  scurte idei instructive, aforistice (apropiat dezicător de proverbe).

            (Vorbitor de esenţe, ceea ce se arată prin nano-gânduri, prin idei ce pot să fie de instrucţie; ceea ce devine maximă, un aforistic far ce extinde imagini; apropiat zicător de proverbe cu esenţe de aur concentrator de substanţă în spirit).

              Eutifrostic (Euthyphro Paradox). Se află aici o gândire dreaptă, sinceră.  Este un fel de pietate deschisă; a face pios nişte lucruri pioase.

            Se zice că acela care este binele moral venit de la Dumnezeu în condiţiile în care bunul Dumnezeu este un bun moral desăvârşit.

        (Mers drept, adevăr între sinceritate şi nesinceritate; o anume apreciere în văzul lumii, umil a desface umilinţa şi a o arăta pioşeniei. De binele „bine” este legat, sosit din cer, care este un „bine bun”, un infinit desăvârşit în ceea ce trebuie să avem).

                   Aporetic (Aporetic, Aporia). De fapt, căutăm figura vorbitorului prin care expresia acestuia sau durerile sunt în dubiu/îndoială faţă de o întrebare.

            Nu-i o contradicţie nerezolvabilă/nesoluţionabilă sau paradoxul dintr-un text ce exprimă gândirea.

            Totuşi, din perspectivă retorică se exprimă o îndoială despre ceea ce să se facă sau să se spună.

       Şi iar zic: din perspectivă de zicere este vorba de o construcţie caracterizată de creşterea obiecţiunilor filosofice, în condiţiile manifestării lipsei cvasi-absolute de soluţii pentru problema în cauză;

            Noi toţi, în câmpii avem stare de pierdere a fiinţei, pierdută de sine.

           Vorbim mereu despre o imagine a cerului prin care acesta arată plecarea spre înserare, o pliere în sine, o restrângere în substanţă invizibilă, contradictorie atunci când dimineaţa se caută pe sine, când oamenii îşi pun întrebări într-o întrebare.

            O iubire nerezolvată, o înclinare neînclinată fără soluţii dintr-o câmpie ce arată creşterea, iarbă răsărită în mii de franjuri.

            Un tremur al aerului, - neştiutor încotro să îndrepte vântul din corpul său, uraganul din forme, tornada din somn.

            Creştere de arbori neînţeleşi într-un codru fără de margini,  fără de dezînclinarea înclinărilor sale pentru o dorinţă de a se reîntoarce în rădăcini.

            Un fel de lăsare a sinelui meu în pierderea din mine din ceea ce nu-i dimensiune într-o câmpie restrânsă în substanţa unei simple linii.

                    Conjectură. Căutăm o compoziţie sau o construcţie intelectuală verosimilă; relaţiile şi faptele sunt substanţe ale adevăratei compoziţii.

            (Un gând ca o stană de piatră, o statuie ca o substanţă adevărată pierdută în duh.

            Între aer, munţi, culori şi poeme se află iţele pânzei de platină, - verosimilă geografie cu linii neadevărate.

            Între mine şi tine iubire sunt substanţe ale aceleaşi substanţe, netopiri ale aceleaşi pierderi, forme din diforme molecule de gând).

                    Chrematistic. Să ştim despre ştiinţa princială a bogăţiei.

            (Se recaută lipsurile din fizica gândului, se risipesc reunirile în marele orizont. Depărtarea este bogăţie,  - întrucât retragerea este chingă pentru libertatea săracă.

            Plecări să fie spre infinitul atom şi dincolo de dincolo,  spre marele pierdut în zale de aur, în lanţuri de cuvinte, în dulci neregăsiri, când omul devine bogat, bogat...).

                    Forism previzional. Avem o continuă analiză, căutare, dezbatere, zicere prospectivă (forum).

       (O desacralizare a orizontului este spusă monoton, în zicerea puterii cumplite. Ochiul câmpiei este alfabetizat întru căutare, vederea obiectelor se confruntă cu noi idei empatice, cu zeităţi ale momentului.

            Neoprită libertate este disecată, categoriile logice ucise se află în vaduri de poezie nescrisă, adânci aşezări ale unora în faţa altora. Toate indică ziua de mâine, de peste mâine, spre indiferenţa de peste diferenţă, întru convorbiri).

                    Panurgism. Se află în preajmă o contagiune imitativă şi acţiune orbească.

            (Urcă aerul nebun într-un cer cu margini, se adaugă frunze dilatate în născociri.

            Inevitabile închideri în emoţii se strâng, căzute în senzaţii cu predicatul desăvârşirii.

            Sunt prelungiri ale văzului în marele nevăz, în precizia formei pe care iubirea o dobândeşte spre seară într-un arhaic dans, într-un primitiv cântec desacralizat.

            Trec descătuşările victorioase, fără priviri, fără ochiuri de gânduri, fără cumplite puteri. Doar însoţite de iubiri).

                    Amenitate. Devine, potrivit aspiraţiilor, un demers de amenajare a existenţei cu binevoitoare iubire.

            Un farmec al perspectivei, o blândeţe şi catifelată agrementare a accepţiunii, - acestea se trec prin aspiraţia ordonată a celei dintâi dimineţi.

            (Se află, există şi care este poveste ce se mai manifestă într-un timp, într-un trai dat, într-o vigoare de orizonturi celeste. Prezent inexistent, amenajat în ordine de vieţuire. Curg zile într-o ordine fără imediată conştiinţă, trecere ordonată în dezordine, -  sfărâmată cuviinţă. Un mod de trai, un scai de formă lentă, de catifea împietrită. În toate un timp nevăzut trece, urcă spre rădăcini, coboară spre dor, spre ceea ce se face din sine şi ceea ce  trece cum se cuvine într-o floare a soarelui, care obosită îşi trage ochiul aurit într-o pânză de smoală, într-o noapte dulce).

                    Inconvenient. Ce poate fi mai apropiat este o consecinţă supărătoare, un cer târziu întârziat.

            (Un zbor se lasă pierdut într-o durere nevrută. Un arc se pierde tras de otrava săgeţii spre înapoi, spre adâncul din nord.

          Nu mai doresc păsările să ştie geometrii străine, nu se închid plecările în stranii ace cu dulce veniri în venin.

            Ceea ce nu este în siguranţă n-a fost şi nu poate să intre dincolo de gândul care se vede.

            Orice durere este bucurie, inconvenient trist este liniştitorul orizont şi popasul ţintit în odihnă).

                    Curte frivolă.  Se vedea o opulenţă obţinută cu uşurinţă şi abundenţă drept contrapondere pentru pierderea libertăţii.

            (Se află liniştiri cu libertăţi pierdute în pierderi, - găseşti înţelegeri între geografii şi formele se strâng într-un centru al punctului suprem, greu, dens, închis într-o mare deschidere a infinitului. Se înţelege bogăţia prin mult, iar sărăcia prin puţină geometrie în libertăţi fără de margini.

            Căderi întru eliberări sunt uitările când are aerul pierdere în opulenţa zicerii de nezicere auzită în sunet. Uşor este mai greu întru densitate sporită, fără de margini este mai simplu întru complexitate închisă).

                       

 

            Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac

            (Din volumul “Măsurarea imaginii”,...)

Învingerea denaturării

Ar trebui să revăd timpul de când există omenirea, poemul născut întâi lângă convingerea răspândirii, avansul de pretutindeni al împotrivirii, tâmplele ambulante ale  planetelor desfrunzite.

Un vechi balsam stă tainic în singurătate.

Nu este incendiu în rădăcini şi nu-s aprinse înprejurimile castelelor secrete.

Pot poza vieţii în poezie să o torn, poate pierderea umilinţei în puterea nevăzută să întoarcă o mare credinţă în frigul cel cald, cel liniştit.

Patima doarme, obişnuinţa trecerii este cuminte când întregul popor de cuvinte se duce tot într-acolo, în culori reintrate, în răscumpărări de aer, în înşine închişi spre a deveni fior compus al florii universale.

Loc pentru îngeri este în cerul mult larg de prea puţinul contur.

Sărace viziuni se trec prin biete lucruri, sfârşind naturale distanţe, deschizând pierderile într-un ring al respingerilor dintre semeni.

Metaforele sunt aproape,

resortul aripii devine viu,

descoperirea simplă este a sturzilor

în cuiburi de aur,

noroc aduce fierberii orizontul pustiu,

pentru deşertul desenat în umbre.

Doresc salvări de împietriri statuile, destinele nu au adrese, tragice amănunte se cuibăresc în liniile scrisului spre a acoperi vânătoarea de lumină.

Supremă renaştere, - poezia înştiinţează străvechile oboseli, înţelesurile senzaţiilor de scrum.

Nălucă cu glezne de iarbă se arată în nezicere, regină a regăsirii, pază a înfiripării, credinţă în jertfă, sabie de nisip primenit în apă de ocean viu şi paznic de templu pierdut în pleoape de zefir.

Este firavă prezumţia în legile mici ale polenului,  inexplicabil verb, neasemuită nestemată, în paralaxa stelei circulând finit, nelimitat topită iubirea.

Îndepărtatul vid este apropiatul infinit al magnoliei ce tocmai prin mângâieri nemăsurabil inel aduce în legătura dintre făpturi.

Creşte un unghi, poezia se duce spre univers, se dezvoltă o axiomă subminată.

Prin semn este întâmplarea, secundă încredinţare, credinţă şi terţă naştere sunetul din argint obosit.

Întotdeauna iarba de ieri era multiplu de struţ, ori păun plutind peste delte de aramă.

Metale rotunjite aduc nelegături între frunzele ce mor pe câte o stea de cădere, pe câte o culme de uimire.

Se deplasează  recunoaşterea inseparabilă în ritmul ce se vede în uneltele poetului, în deplângerea imaginii sfărmate de predicţie.

Învinsă este denaturarea de marea ştiinţă a pierderii în poezie.          

                                                             

(Din volumul Măsurarea imaginii, 201..)
   Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac

Jumătatea duşmănoasă a tăcerii

Munţi de idei zidite de vii la om nebun sunt între chei, când lăsaţi neştiinţei sunt versanţii aurii, din neamul florentin al pietrei acelei scântei.

Pânza ţeapănă este catifea, vis haotic pe molcome viziuni de nea, deşertăciuni înoite, rătăciri în înşelătoare taine, ‑ toate sunt sălăşuiri îndoite într‑o stea.

Nu în plecare doarme păcatul ci în legile ce se nasc din ură, în inimi de oameni din umbre.

Van ritual se află în taine nesălăşuite.

Dragostea zămislitoare poate înlocui împietrirea, alegoria deschisă se‑aşează pe tainicul păcat neîndreptat.

Citirea învăţării alese, istovitoare muncă devine.

Neştiinţa de searbădă întristare, bucurie supremă în himerică alternanţă apare.

Cupa de corn mai are cerneală de sânge invizibil, pană la cub virtual.

Aidoma oamenilor, ideile din munţii chinuiţi de silogisme devin mincinoase, oase de alchimii închise în percepte.

O lume mai chibzuită moare în asprimea simplificării, a nevăzului perpetuu, paralelă cu viaţa atomică.

Cuvintele bat verbe, propoziţiile devin vaduri şi vămi găzduitoare de griji trândăvite.

Maşinăriile îndrăznelii se bizuie pe marginea de departe a gândului.

Fiecare înţelepciune din lume este înfrîngere, pierdută ispită, irosită îndoială, nedreaptă şi falsă izbândă.

Cunoaşterea încâlcită, neaşteptată şi molcomă privelişte devine când dezolanta orgă a câmpiei caută “cântece despre seară”, spune rugăciuni plăpânde despre legile născute din dragostea oamenilor.

Legătura aceasta supremă este un semn al faptei, o confirmare a înfricoşătoarelor inserţii în tăieturile mulţumirii.

Poarta îndeletnicirii este în centrul sufletului, intrare pentru îndepărtări venite direct din lucruri.

De‑a dreptul purcede subpământul în jumătatea duşmănoasă a tăcerii.

Minerală ştiinţă se află în cunoaştere, stranie respiraţie a veacului domneşte în fiece idee.

Rădăcinile oarbe se constituie în popor, cu seminţie vegetală distinctă.

Moartea este doar un cuvânt, viaţa avânt, mai sfânt, de cânt strivit din când în când.

Lucrurile secolului devin

senin

preaplin

de avans în venin,

străin

semn de pelin.

Substanţa gândurilor se cuibăreşte în domnia larmei ce împresurează rănile din propoziţii.

Vindecător devine poetul,

vindecată lumea de iubirea fantastică,

pierdută în nefaste astre,

în sorţi nezădărnicite,

în rătăcite pleonasme,

desfăcută durere,

depinzând de firea aerului floral,

de mine, de tine…

 O integrare neîntreagă strânge ceva în jur, o uluitoare mulţumire este dată de iubirea sosită din franjuri de suflet.

(Din volumul Măsurarea imaginii, 201..)
   Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac

Despre regândirea poeziei

Reflecţia poetică retrospectivă este mai slabă decât cea prospectivă.

Trăirea experienţială emoţională s-a petrecut, ea poate re-vibra, însă în plan prezent conştient ea este numai ce a fost/ cea care a fost.

Paradoxal, poezia nu are putere reflexivă prezentă/ a prezentului, pentru prezent (“sunt emoţionat acum, în această clipă şi nu descarc, nu detensionez, nu anulez, nu închei emoţia scriind o poezie”).

Lucrarea poetică este puternic luminatoare prospectivistic, pe termen foarte scurt sau scurt, cel mult mediu pentru poet şi la fel de dominatoare pe termen mediu, cel mult pe termen mediu, pentru poet şi la fel de dominatoare pe termen mediu (în altă variantă cel mult pe termen mediu şi, mai sigur, pe termen lung pentru acelaşi cititor).

Trecutul experienţial emoţional este o promenadă altruistică a poetului; viitorul experienţial de similitudine operaţională emoţională este un discurs conceptual, persuasiv al cititorului.

Demersul poetic verbal este în termen momentan.

Operaţiunile poeziei pot fi sesizate, dar nu pot fi premeditate.

Prin reflecţii, poezia nu poate fi regândită. În schimb, ar fi posibilă regândirea problemei generale a poeziei.

Lucrarea poetică nu este aptă să se dezvăluie/ să fie dezvăluită în toată evidenţa sa.

Scrierea poeziei revine din nevoia de a cauţiona realitatea poetică.

Poetul nu are încotro: el trebuie până la urmă să postuleze o anume realitate, să cauţioneze până şi circumstanţele.

Relaţiile ori legăturile operatorii între spiritul adecvat al poetului şi construcţia pe cale de săvârşire (poezia) fac parte din realitatea specială în domeniu.

Uneori, apare senzaţia de sedentarism poetic, atunci când latenţa intenţională a poetului pentru scriere rămâne cantonată în letargie.

Totuşi, efortul celui ce scrie, imaginea şi imaginaţia sa sunt regăsite mereu în/ la timpul prezent.

Poezia aparenţei este un fel de înfeudare în realitatea poetică, întrucât aceasta (poezia aparenţei) susţine naşterea de noutăţi inexistente.

Problema poeziei este disolutivă: este poezia o proprie înşelătorie a spiritului poetului şi, prin extensie, a cititorilor?

Magia artificialităţii poate fi, în egală măsură, artificializată.

Prăbuşirea poeziei în irealitate nu se produce pe traiect negativ, ci pe o ascendenţă inversă a spiritului.

Noutăţile poetice inexistente pot fi dramatice, pseudo-învoirea difuzării lor este liberă.

Poezia murdară, poezia ”proastă” este/ sunt mai sigură/ mai sigure. Dramatismul acestora din urmă se bazează pe nedisoluţia formelor lor.

Falsităţile poetice sunt mereu potrivite în societate; ele au adepţi şi martori, fiind discursuri de rang comun.

Este mai greu/ dificil să faci bine decât rău.

Răutatea poetică detestă timpii morţi.

Binele poetic este mereu neterminabil.

Regândirea poeziei este necesară pentru ca aceasta, în actuala sa fiinţare configurativă, să nu persiste în a fi sugeranta instabilităţii sale („este greu să scrii poezie…!”).

Poeţii sunt adesea înclinaţi să se motiveze/ justifice prin a pune vinovăţii asupra cuvintelor care nu „vin de la sine”, care se ascund, ori trebuie căutate, selectate, arajnate, montate în lucrarea poetică.

Cuvintele nu sunt rele sau bune. Folosirea lor, până la urmă, de către poet, este rea sau bună.

Întrebuinţarea cuvintelor este cea care dă valoare lucrării poetice.

Nimeni nu a văzut niciodată dacă un cuvânt este sau nu apt, capabil, potenţial pentru „ceva”.

Nu există neputinţa cuvintelor într-o poezie. Ceea ce trebuie revăzut în lucrarea poetică se referă la neputinţa arbitrară manifestată între buna şi/ori reaua trăire experienţială emoţională.

Cartea tipărită de versuri prelungeşte trăirea sugerată, exprimată prin/ de cuvinte.

O iluzie din cuvinte naşte/ renaşte  altă iluzie în prelungire.

Poetica tipografică nu este studiată suficient.

Prelungirile reproductive ale cuvintelor vin din reproductibilitatea lucrării poetice („Răsăritul ori apusul de ieri al soarelui, acelea de ieri – nu mai pot fi reproduse, revăzute. Noua răsărire şi noul apus materializează iluzia trăirii răsăritului şi apusului de ieri”).

Precizia reproductibilă este liniară în prelegerile poetice tipografice. În schimb, este imprecisă prelungirea aceleiaşi trăiri emoţionale prin repetabilitate.

Poetica tipografică este stranie în poezia neregândită. Apoi, toate cele de mai sus nu sunt altceva decât semne şi fapte ale prelungirii poetice a omului.

Poeziile ajută la separarea simţurilor, la prelungirea universală a iubirii. Ele (poeziile) sunt puncte de sprijin pentru cvasi-iluziile realităţii.

Atitudinea generală potenţial regândibilă a poeziei lipseşte din arsenalul prmejdios al analizelor.

Poetul vieţuieşte mereu în circuite închise. Poeziile sale, odată scrise, vieţuiesc în circuite izolate. De aceea, cititorii se pun mereu în situaţii limită spre a se apropia de cercurile amintite. Unii tangenţiază circuitele izolate ale poeziei. Privesc peste perimetre, observă suprafeţele, scrutează adâncimile lucrării poetice.

Arareori au cititorii dorinţa de a realiza tangenţe cu circuitele închise. Abia după reuşitele cu circuitele izolate (dacă sunt desferecate) se manifestă complementar curiozitatea (nu neaparat interesul) cititorului de a şti câte ceva despre poet, cine este, de unde vine, ce face, ce va mai face ş.a.

Aşadar, prin regândirea poeziei se pot muta centre de gravitaţii şi orice lucrare poetică se acceptă a fi născută drept pseudo-poezie.

Regândirea poeziei oferă şanse pentru zărirea umbrelor. Cu ajutorul umbrelor s-ar putea realiza montaje ireale simbolice, facilitându-se astfel posibile organizări lingvistice în poezia obişnuită.

Aciditatea şi/sau stridenţa cuvintelor, căldura ori catifelarea lor aparţin apreciativ poetului umblător printre umbrele regândite.

Aşadar, una dintre cele mai grele misiuni ale poeziei se referă la generarea de senzaţii vizuale, în condiţiile în care cuvintele se lasă scrise, sunt sortite scrisului, ori transcrierii, determinând germenii subzistenţei conceptuale a lucrării poetice. Redarea poetică, în felul cunoscut de om de milenii, nu satisface înfăţişarea totală, din cauza caracterului discret al fiecărui cuvânt (dacă ar exista un singur cuvânt compus total într-o limbă, acesta ar anula dicţionarul limbii  în cauză, şi discretul ar deveni continuu în continuum).

Însă, acum ne raportăm la ceea ce vedem cu ajutorul limbii folosită în lucrarea poetică.

Realităţile emfatice de care se agaţă poetul sunt notaţii de noţiuni, atunci când articulează cuvinte, propoziţii, fraze, ritmuri ascunse, imagini, umbre ş.a. în poezia sa.

Se obţine ideea că, în principal, câmpul semantic poetic se sustrage obiectiv de la corespondenţa radicală, esenţială dintre poet şi cititor. El (câmpul semantic) este arondat deciziei individuale a poetului de a folosi cuvinte (există şi oameni poetici, aşa numiţi visători fără cuvinte).

Ca atare, se constată existenţa mai multor clase de corespondenţe procesuale poetice atunci când s-ar produce tentative de regândire a poeziei.

Poetul se mişcă între necesitatea naturală de decodificare a codajului lingvistic, fiind facilitator şi, spre finalul lucrării poetice (la finalizare), structurator de imagini oferite gândirii şi regândirii.

Clasele de corespondenţă procesuală poetică sunt străbătute de comprehensiune sub semnul semnelor semnificante din poezie.

Avem de-a face cu poezia considerată act semnic, potrivită intenţiilor de regândire.

Poate ar fi vorba şi de un câmp poetic noetic, adăugat la câmpul semantic general care, împreună, să ajute permisiv fiinţarea şi a altor clase complementare de corespondenţe poetice, în numele sensului şi, deopotrivă, în numele nonsensului din lucrarea poetică.

Regândirea poetică trebuie să evite ispita.

Până la urmă, ceea ce este prodigios  revine nu din ispititor, ci din unitatea poetică discretă.

Gândirea poetică regândită conduce la apariţia alternativelor, ceea ce facilitează fiinţarea mesajelor intermediare, care reprezintă tratamentul lingvistic optimizat al câmpului discret unitar al poeziei.

Gândirea nu se atribuie regândirii. Ea, gândirea, pur şi simplu este reprocesată, reordonată, reconstruită.

Când gândirea poetică regândită este posibil a fi înfăţişată, se poate vorbi de calitatea poeziei de a fi substanţă de ştiinţă, prealabil fiinţată în faţa ştiinţelor cunoscute, regăsită în final în mulţimea generală, totală de ştiinţe lumeşti şi nelumeşti.

 (Din volumul Fizica şi metafizica poeziei, 201..)

                       Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac 

O nouă posibilă ştiinţă generală a poeziei

Poezia nu cedează în faţa limbajului. Ea, poezia, se ascunde după limbaj.

Idealitatea înfăţişării adevărate a poeziei nu este atinsă nicicând.

Înfăţişarea („arătarea/ iubirea”) se foloseşte pentru exprimare de intuiţii, cuvinte, sunete, mişcări/ modelări ale spiritului.

Nu se întâlnesc sunete descriptive, culori cântate, spirit sculptat, imagini vorbite, operaţii de naştere a produselor din mulţimea de trăiri experienţiale emoţionale.

De aceea, trăirile sunt multe (nu se întâlneşte exclusivitatea unicităţii trăirii).

Fiind multe, trăirile emoţionale poetice sunt apriori distincte, ele în sine, însele.

Dimensiunea ideală, unică a poeticii nu există.

Cuvintele mnemonice aparţin unicităţii sentimentale, regăsită între chingile binome ale dualismului letargic, potenţial latent întru naştere, între forma/ formula poetică şi conţinutul poeziei.

Poezia susţine largul haos dezordonat, respectiv informitatea cutumelor trăirilor poetice emoţionale.

Aceasta (poezia) este cea care purifică formele/ alternativele de „arătare”/ înfăţişare ale unei trăiri emoţionale poetice cu ajutorul cuvintelor.

Claritatea, ori rigoarea prin purificare, nu sunt caracteristice poeziei. Mai degrabă viziunile poetice ar putea fi pure dacă variantele biopsihice de comportament ale cititorului acceptă introducerea poetului într-o înclinaţie de ostentaţie faţă de frumos/ estetic.

Purificarea poetică este contributivă procesului de revalorizare a poeziei.

Coincidenţele poetice sunt încurajate iar contradicţiile  ideatice sunt valorificate.

Poetul manifestă cvasi-permanent nehotărâre în atacul scrierii. Începutul este ezitant, pseudo ori cvasi-îngrijorat. Nehotărârea sa în atacul scrierii poeziei este specultativă.

Experienţa literară nu foloseşte prea mult în faţa nehotărârii speculative spre a crea poezie.

Experienţa literară nu foloseşte prea mult în capacitarea hotărârii de a scrie în faţa nehotărârii speculative amintite.

Experienţa sonoră a cuvintelor este contributivă la construcţia nonpoeziei poetice.

Poezia nu realizează istorie, ci doar consemnează gesturi, întrucât prin scrierea poetică nu se produce, respectiv nu se consumă timp. Are loc, în schimb, o curgere, o glisare a sincronităţilor din cuvinte pe axa fixă a timpului.

Motivaţiile poetice fundamentale pornesc, în chip animist, din motivaţii generatoare creative, de pe baze criteriale, comparative. („Scriu mai bine despre raporturi decât despre elementele care compun raporturile”).

Degenerările lingvistice sunt binevenite în poezie, atunci când o schemă mentală a fricii de eşec şi eşuare în gratuitate se face simţită fiziologic, independentă în făptura poetului.

Diferenţierile salvează autonomia demersului de a scrie poezie. Acest sub-univers al naşterilor ideatice ar putea sta la baza tulburărilor analitice folosite pentru obţinerea de date, tehnici şi metode pentru o nouă posibilă ştiinţă generală a poeziei.

Este, însă, indecentă căutarea şi impunerea de utilităţi ale reflexiunilor cu ajutorul poeziei.

Complicitatea analitică trebuie legată de speculativitatea cosmicităţii trăirilor emoţionale experienţiale poetice.

Extensia de mai sus sugerează nevoia unui nou tip/ mod de creaţie poetică.

Noua creaţie poetică s-ar depărta de formalismul figurativ şi s-ar apropia de formalismul non-figurativ, pe măsură ce dezvoltările secţionale ale scrierii poetice ar curge ascendent, pe secţiuni şi numere de aur, verbale, prin sonorităţi lingvistice accesibile, respirabile. În acest fel, unitatea poetică ar fi erodată întru binele lărgirii câmpului acţional creativ.

În semantica poeziei ar trebui fecundate şi sensurile nonsemantice, obiecţiile emoţionale injuste.

Toate acestea ar conduce la expresia poetică agregată, respectiv la extrinsecţia poetică, ori comunicarea poetică netă.

La urma urmei, noua ştiinţă generală a poeziei ar putea oferi şanse pentru obţinerea imaginilor poetice nete.

Purificarea, respectiv limpezirea conflictelor poetice se realizează cu ajutorul ideaţiei poetice.

Expresia poetică se linişteşte în echilibrare.

Extrinsecţia poetică germinează în câmpul comunicaţional poetic pe măsură ce se înregistrează conflicte ideatice succesive, în sine, în paralel sau în clustere de eidos şi pathos.

De aceea, ar trebui să avem curajul recunoaşterii poeziei ca fiind pe jumătate doar cu caracter gnoseologic, iar cealaltă jumătate a fiinţei/ fiinţării sale are proprietăţi/ caracteristici/  caracter non sau atignoseologice.

Situaţii mentale nete nu pot fi delimitate în/ la persoana poetului, deoarece el (poetul), traduce şi trăirile  experienţiale emoţionale.

Non-poeţii transpun pur şi simplu situaţii poetice, iar poeţii traduc situaţiile în cauză.

Ştim bine că, în fapt, cuvintele toate trăiesc o egalitate formală desăvârşită în panelul limbii, iar suprapunerea lor relaţională ideală ar fi, în termeni constructivi, o ultimă tolă din plăcile memorative identice, gnoseologice şi concomitent anti, non-gnoseologice.

Imaginea poetică pură, netă ar oferi, într-adevăr, impresii individualizate pure, limpezi, articulate organic pe vieţile egale ale poetului şi cititorului.

Un semiotism poetic cvasi-complet asemantic ar putea oferi concreteţe sugestiilor  de mai sus.

Cuvântul-semn este egal cu cuvântul-contur/ figură, iar arealul patoeidetic ar fi caracterizat de insolvabilitate ideatică, respectiv de indisolubilitatea eidos-ului sau de pathos.

Se pare însă că poetul operează cu clişee într-o lume a sa (singura lume proprie), a schemelor de datumuri mentale.

Datumurile ideale au contururi şi sunt sub-confuze. Nu este de mirare, de exemplu, că un poem patoeidetic ar avea virtuţile sonore ale eidos-ului individualizat, iar imaginile poetice ar fi acceptate cu succes ca fiind inexacte.

Aşadar, poezia devine condiţionalitate pentru  fiinţarea imaginilor inexacte, precondiţie de intermediere între extracţia imaginii poetice nete (imposibilă) şi gestul poetic născut şi înfăţişat pe deplin în automulţumire finală.

Trebuie însă căutate, ori inventate, şi cuvinte care nu exprimă.

Imaginea poetică netă este individualizată, şi ea ar putea fi construită din cuvinte care nu exprimă/ nu se exprimă.

Concepţia poetică neindividualizată este plină de cuvinte care exprimă.

Cuvântul prezent, cunoscut acum de noi, descrie individualitatea non-imaginii.

Cuvântul viitor, care va fi inventat pentru a nu exprima, va susţine universalitatea imaginii.

Parcursul neutralistic propus mai sus nu este îndoielnic, deoarece poetul şi poezia din lumea noastră actuală dovedesc unduiri, planări şi jocuri indefinite complet, discontinue, bazate exclusiv pe vacuumări ale aceloraşi substanţe imagistice.

Atît poetul cât şi poezia sunt semnale, şi au rol de semnalizatori în exteriorizări percepute din tulburenţe lingvistice.

Ca atare, poezia este o lume a indefinitului şi a unduirilor vacuumate.

Presemiotismul poetic este doar motivaţie, acroşaj pentru particularizări animiste.

Ştiinţa generală a noii poezii trebuie să lucreze în interioritatea poetului şi poeziei.

Sunt necesare cuvinte interioare, imagini din adâncimi, vederi de sus şi din sub-structuri, sunete de sub cruste, culori din interiorul atomului.

Un nou biologism poetic este necesar asocierii cu ştiinţa generală a noii poezii.

Raţionalismul perfecţiunii este incalificabil în poezie. (Nu este obţinută şi nu se poate obţine poezia perfectă).

Semnificaţiile poetice nu trebuie lipsite de libertatea constrângerilor, în măsura în care integrază animismul predicativ al subiecţilor (poet şi poezie).

Cu ajutorul poeziei se colectează linişti şi, deopotrivă, nelinişti, constrângeri şi libertăţi depline.

Noua poezie ar trebui să fie extrinsecă formelor şi conţinuturilor prin expunerea imaginilor poetice nete în exterioritate.

Într-un context mai apropiat, apreciem că neogramaticienii poeziei româneşti ar trebui să se teamă de evenimentele poetice vorbitoare prin reguli fonetice, morfologice şi sintactice obişnuite.

Intelectualismul negativist dintr-o parte a poeziei româneşti contemporane nu este frondă, ci pierdere în neştiinţă, trivializare aposteorică, abstracţiune gratuită.

Unii poeţi din contemporaneitate nu exprimă, ci doar comunică resturi de imagini brute, cu uzaj lingvistic dezutilizator.

Ei au nevoie de conştientizarea necesităţii apariţiei unei noi ştiinţe generale a noii poezii, dar acest demers, totuşi, niciodată nu va fi împlinit.

 (Din volumul Fizica şi metafizica poeziei, 201..)

                       Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac