Tangenţe explicative străine de neîndreptare

                   Proferenţă. Este zicerea care se declanşează de la ziceri prezentate pentru a conchide la un demers-aserţiune, referitoare la viitor. A vorbi ca demers pentru a ţinti înainte, a scote din azi ziua de mâine.

            Dintr-o zi de astăzi, aerul desprinde ziua de mâine posibilă într-un viitor absolut al culorilor.

            Dintr-o stare/situaţie actuală imaginaţia decupează şi construieşte viitori posibili.
(Trece întrecerea,  se întrezăreşte zarea,  se zice poezia, se reciteşte viitorul în ceea ce nu va fi, în ceea ce se iubeşte).

              Peripatetic. Este în mers, a da un mers cuiva sau la ceva, unuia, unui... a

împinge o stea de la stânga la dreapta, a urni un nor din timpul unei idei, a da o săgeată cuiva să alunece spre a întâlni viteza, acceleraţia formei, un orizont de corp de gând.

              Antiperistatic (Antiperistatis). Sunt aici diverse procese reale, ori  imaginare, în care o calitate înaltă trage/forţează, indică o altă calitate.

            Sunt unele vieţuri văzute pe câmpii, în sincere contururi, în adevăr real; unele restrângeri sunt în forme de imagini din umbra câmpiei subterane.

            În toate acestea un adânc ridică un nou cer, un cer scade un nou orizont.

              Teleonomic (Teleonomy). Se întrevede calitatea unui ţel aparent ori  scopul direcţionat al unei structuri sau funcţii în organismele/fiinţele vii.

            (O mare substanţă a unui orizont, o frumuseţe înaltă a ceea ce vrei să vezi. Un drum întors spre întoarcere pe care un om de gând, o idee de fire, o structură de apropiere într-o îndrăgostire fără margini se întrunesc spre a se declara existente).

              Animism. Se face credinţă în suflet; sufletele şi spiritele există peste tot  şi în toate.

            Este o încredinţare în aer, în incolor şi invizibil, în umblătorul corp ce susţine ideea care vorbeşte fără să se audă.

              Apofilitic (Apophillite). Se vede un mineral alb, ori roz pal, ori verde pal  cristalin, compus din caliu, calciu, siliciu, oxigen, apă şi fluor.

            (Creşterea unei axe în lumina de var a unei geometrii de catifea. Urcarea în contururi a unui zenit cu pânză de roză, cu umbre din petale stoarse de gânduri.

            Un mare covor de stele într-un câmp cu alge moi din metal mătăsos compus cu amorul fad dintr-o iubire, cu piatră neostoită în masiv curat, cu şiruri de ploi sortite încremenirii într-o lumină care nicicând, nicicând nu se vede).

              Hilomorfic (Hilomorphism). După amiază se face analiza substanţei în  formă şi materie, prin transubstanţiere.

       (O cercetare a ceea ce este substanţiat şi aflat în trecere spre contururi şi în margini, în hotare; transubstanţierea a ceea ce mângâiem (substanţa) în chiar substanţă, în formă cu materie între graniţele gândului).

                  Apotegmatist (Apothegmatist). Poţi fi creator de esenţe, vorbitor de  scurte idei instructive, aforistice (apropiat dezicător de proverbe).

            (Vorbitor de esenţe, ceea ce se arată prin nano-gânduri, prin idei ce pot să fie de instrucţie; ceea ce devine maximă, un aforistic far ce extinde imagini; apropiat zicător de proverbe cu esenţe de aur concentrator de substanţă în spirit).

              Eutifrostic (Euthyphro Paradox). Se află aici o gândire dreaptă, sinceră.  Este un fel de pietate deschisă; a face pios nişte lucruri pioase.

            Se zice că acela care este binele moral venit de la Dumnezeu în condiţiile în care bunul Dumnezeu este un bun moral desăvârşit.

        (Mers drept, adevăr între sinceritate şi nesinceritate; o anume apreciere în văzul lumii, umil a desface umilinţa şi a o arăta pioşeniei. De binele „bine” este legat, sosit din cer, care este un „bine bun”, un infinit desăvârşit în ceea ce trebuie să avem).

                   Aporetic (Aporetic, Aporia). De fapt, căutăm figura vorbitorului prin care expresia acestuia sau durerile sunt în dubiu/îndoială faţă de o întrebare.

            Nu-i o contradicţie nerezolvabilă/nesoluţionabilă sau paradoxul dintr-un text ce exprimă gândirea.

            Totuşi, din perspectivă retorică se exprimă o îndoială despre ceea ce să se facă sau să se spună.

       Şi iar zic: din perspectivă de zicere este vorba de o construcţie caracterizată de creşterea obiecţiunilor filosofice, în condiţiile manifestării lipsei cvasi-absolute de soluţii pentru problema în cauză;

            Noi toţi, în câmpii avem stare de pierdere a fiinţei, pierdută de sine.

           Vorbim mereu despre o imagine a cerului prin care acesta arată plecarea spre înserare, o pliere în sine, o restrângere în substanţă invizibilă, contradictorie atunci când dimineaţa se caută pe sine, când oamenii îşi pun întrebări într-o întrebare.

            O iubire nerezolvată, o înclinare neînclinată fără soluţii dintr-o câmpie ce arată creşterea, iarbă răsărită în mii de franjuri.

            Un tremur al aerului, - neştiutor încotro să îndrepte vântul din corpul său, uraganul din forme, tornada din somn.

            Creştere de arbori neînţeleşi într-un codru fără de margini,  fără de dezînclinarea înclinărilor sale pentru o dorinţă de a se reîntoarce în rădăcini.

            Un fel de lăsare a sinelui meu în pierderea din mine din ceea ce nu-i dimensiune într-o câmpie restrânsă în substanţa unei simple linii.

                    Conjectură. Căutăm o compoziţie sau o construcţie intelectuală verosimilă; relaţiile şi faptele sunt substanţe ale adevăratei compoziţii.

            (Un gând ca o stană de piatră, o statuie ca o substanţă adevărată pierdută în duh.

            Între aer, munţi, culori şi poeme se află iţele pânzei de platină, - verosimilă geografie cu linii neadevărate.

            Între mine şi tine iubire sunt substanţe ale aceleaşi substanţe, netopiri ale aceleaşi pierderi, forme din diforme molecule de gând).

                    Chrematistic. Să ştim despre ştiinţa princială a bogăţiei.

            (Se recaută lipsurile din fizica gândului, se risipesc reunirile în marele orizont. Depărtarea este bogăţie,  - întrucât retragerea este chingă pentru libertatea săracă.

            Plecări să fie spre infinitul atom şi dincolo de dincolo,  spre marele pierdut în zale de aur, în lanţuri de cuvinte, în dulci neregăsiri, când omul devine bogat, bogat...).

                    Forism previzional. Avem o continuă analiză, căutare, dezbatere, zicere prospectivă (forum).

       (O desacralizare a orizontului este spusă monoton, în zicerea puterii cumplite. Ochiul câmpiei este alfabetizat întru căutare, vederea obiectelor se confruntă cu noi idei empatice, cu zeităţi ale momentului.

            Neoprită libertate este disecată, categoriile logice ucise se află în vaduri de poezie nescrisă, adânci aşezări ale unora în faţa altora. Toate indică ziua de mâine, de peste mâine, spre indiferenţa de peste diferenţă, întru convorbiri).

                    Panurgism. Se află în preajmă o contagiune imitativă şi acţiune orbească.

            (Urcă aerul nebun într-un cer cu margini, se adaugă frunze dilatate în născociri.

            Inevitabile închideri în emoţii se strâng, căzute în senzaţii cu predicatul desăvârşirii.

            Sunt prelungiri ale văzului în marele nevăz, în precizia formei pe care iubirea o dobândeşte spre seară într-un arhaic dans, într-un primitiv cântec desacralizat.

            Trec descătuşările victorioase, fără priviri, fără ochiuri de gânduri, fără cumplite puteri. Doar însoţite de iubiri).

                    Amenitate. Devine, potrivit aspiraţiilor, un demers de amenajare a existenţei cu binevoitoare iubire.

            Un farmec al perspectivei, o blândeţe şi catifelată agrementare a accepţiunii, - acestea se trec prin aspiraţia ordonată a celei dintâi dimineţi.

            (Se află, există şi care este poveste ce se mai manifestă într-un timp, într-un trai dat, într-o vigoare de orizonturi celeste. Prezent inexistent, amenajat în ordine de vieţuire. Curg zile într-o ordine fără imediată conştiinţă, trecere ordonată în dezordine, -  sfărâmată cuviinţă. Un mod de trai, un scai de formă lentă, de catifea împietrită. În toate un timp nevăzut trece, urcă spre rădăcini, coboară spre dor, spre ceea ce se face din sine şi ceea ce  trece cum se cuvine într-o floare a soarelui, care obosită îşi trage ochiul aurit într-o pânză de smoală, într-o noapte dulce).

                    Inconvenient. Ce poate fi mai apropiat este o consecinţă supărătoare, un cer târziu întârziat.

            (Un zbor se lasă pierdut într-o durere nevrută. Un arc se pierde tras de otrava săgeţii spre înapoi, spre adâncul din nord.

          Nu mai doresc păsările să ştie geometrii străine, nu se închid plecările în stranii ace cu dulce veniri în venin.

            Ceea ce nu este în siguranţă n-a fost şi nu poate să intre dincolo de gândul care se vede.

            Orice durere este bucurie, inconvenient trist este liniştitorul orizont şi popasul ţintit în odihnă).

                    Curte frivolă.  Se vedea o opulenţă obţinută cu uşurinţă şi abundenţă drept contrapondere pentru pierderea libertăţii.

            (Se află liniştiri cu libertăţi pierdute în pierderi, - găseşti înţelegeri între geografii şi formele se strâng într-un centru al punctului suprem, greu, dens, închis într-o mare deschidere a infinitului. Se înţelege bogăţia prin mult, iar sărăcia prin puţină geometrie în libertăţi fără de margini.

            Căderi întru eliberări sunt uitările când are aerul pierdere în opulenţa zicerii de nezicere auzită în sunet. Uşor este mai greu întru densitate sporită, fără de margini este mai simplu întru complexitate închisă).

                       

 

            Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac

            (Din volumul “Măsurarea imaginii”,...)