Ar trebui să revăd timpul de când
există omenirea, poemul născut întâi lângă convingerea răspândirii, avansul de pretutindeni al împotrivirii, tâmplele
ambulante ale planetelor desfrunzite.
Un vechi balsam stă tainic în
singurătate.
Nu este incendiu în rădăcini şi nu-s
aprinse înprejurimile castelelor secrete.
Pot poza vieţii în poezie să o torn,
poate pierderea umilinţei în puterea nevăzută să întoarcă o mare credinţă în
frigul cel cald, cel liniştit.
Patima doarme, obişnuinţa trecerii
este cuminte când întregul popor de cuvinte se duce tot într-acolo, în culori
reintrate, în răscumpărări de aer, în înşine închişi spre a deveni fior compus
al florii universale.
Loc pentru
îngeri este în cerul mult larg de prea puţinul contur.
Sărace viziuni
se trec prin biete lucruri, sfârşind naturale distanţe, deschizând pierderile
într-un ring al respingerilor dintre semeni.
Metaforele sunt aproape,
resortul aripii
devine viu,
descoperirea
simplă este a sturzilor
în cuiburi de
aur,
noroc aduce fierberii
orizontul pustiu,
pentru
deşertul desenat în umbre.
Doresc salvări
de împietriri statuile, destinele nu au adrese, tragice amănunte se cuibăresc
în liniile scrisului spre a acoperi vânătoarea de lumină.
Supremă
renaştere, - poezia înştiinţează străvechile oboseli, înţelesurile senzaţiilor
de scrum.
Nălucă cu
glezne de iarbă se arată în nezicere, regină a regăsirii, pază a înfiripării,
credinţă în jertfă, sabie de nisip primenit în apă de ocean viu şi paznic de
templu pierdut în pleoape de zefir.
Este firavă
prezumţia în legile mici ale polenului,
inexplicabil verb, neasemuită nestemată, în paralaxa stelei circulând
finit, nelimitat topită iubirea.
Îndepărtatul vid este apropiatul infinit al
magnoliei ce tocmai prin mângâieri nemăsurabil inel aduce în legătura dintre
făpturi.
Creşte un
unghi, poezia se duce spre univers, se dezvoltă o axiomă subminată.
Prin semn este întâmplarea, secundă
încredinţare, credinţă şi terţă naştere sunetul din argint obosit.
Întotdeauna
iarba de ieri era multiplu de struţ, ori păun plutind peste delte de aramă.
Metale
rotunjite aduc nelegături între frunzele ce mor pe câte o stea de cădere, pe
câte o culme de uimire.
Se
deplasează recunoaşterea inseparabilă în
ritmul ce se vede în uneltele poetului, în deplângerea imaginii sfărmate de
predicţie.
Învinsă este
denaturarea de marea ştiinţă a pierderii în poezie.
(Din volumul Măsurarea imaginii, 201..)
Copyright © Ioan V. Gâf-Deac
Copyright © Ioan V. Gâf-Deac
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu