Învingerea denaturării

Ar trebui să revăd timpul de când există omenirea, poemul născut întâi lângă convingerea răspândirii, avansul de pretutindeni al împotrivirii, tâmplele ambulante ale  planetelor desfrunzite.

Un vechi balsam stă tainic în singurătate.

Nu este incendiu în rădăcini şi nu-s aprinse înprejurimile castelelor secrete.

Pot poza vieţii în poezie să o torn, poate pierderea umilinţei în puterea nevăzută să întoarcă o mare credinţă în frigul cel cald, cel liniştit.

Patima doarme, obişnuinţa trecerii este cuminte când întregul popor de cuvinte se duce tot într-acolo, în culori reintrate, în răscumpărări de aer, în înşine închişi spre a deveni fior compus al florii universale.

Loc pentru îngeri este în cerul mult larg de prea puţinul contur.

Sărace viziuni se trec prin biete lucruri, sfârşind naturale distanţe, deschizând pierderile într-un ring al respingerilor dintre semeni.

Metaforele sunt aproape,

resortul aripii devine viu,

descoperirea simplă este a sturzilor

în cuiburi de aur,

noroc aduce fierberii orizontul pustiu,

pentru deşertul desenat în umbre.

Doresc salvări de împietriri statuile, destinele nu au adrese, tragice amănunte se cuibăresc în liniile scrisului spre a acoperi vânătoarea de lumină.

Supremă renaştere, - poezia înştiinţează străvechile oboseli, înţelesurile senzaţiilor de scrum.

Nălucă cu glezne de iarbă se arată în nezicere, regină a regăsirii, pază a înfiripării, credinţă în jertfă, sabie de nisip primenit în apă de ocean viu şi paznic de templu pierdut în pleoape de zefir.

Este firavă prezumţia în legile mici ale polenului,  inexplicabil verb, neasemuită nestemată, în paralaxa stelei circulând finit, nelimitat topită iubirea.

Îndepărtatul vid este apropiatul infinit al magnoliei ce tocmai prin mângâieri nemăsurabil inel aduce în legătura dintre făpturi.

Creşte un unghi, poezia se duce spre univers, se dezvoltă o axiomă subminată.

Prin semn este întâmplarea, secundă încredinţare, credinţă şi terţă naştere sunetul din argint obosit.

Întotdeauna iarba de ieri era multiplu de struţ, ori păun plutind peste delte de aramă.

Metale rotunjite aduc nelegături între frunzele ce mor pe câte o stea de cădere, pe câte o culme de uimire.

Se deplasează  recunoaşterea inseparabilă în ritmul ce se vede în uneltele poetului, în deplângerea imaginii sfărmate de predicţie.

Învinsă este denaturarea de marea ştiinţă a pierderii în poezie.          

                                                             

(Din volumul Măsurarea imaginii, 201..)
   Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac