Textul, încotro?

IOAN GÂF-DEAC

înger cu aripi ascunse

cu un cuvânt al autorului
şi o postfaţă de DOINA URICARIU

 UNIVERSALIA

                                                                               2010

Coperta de Andreea Drogeanu

Ilustraţiile de pe coperta întâi şi a patra reproduc un fragment din Rafael, Poezia (1509-1511), Vatican, Palatul Vaticanului,  Sala Tribunalului Apostolic. Frescă de pe boltă, detaliu

© 2010 Editura Universalia

Toate drepturile rezervate.
Reproducerea parţială sau integrală a acestui volum,
sub orice formă şi indiferent de suportul material,
fără acordul editorului şi autorului,
se pedepseşte conform legii.

ISBN 978-973-7722-31-7

Textul, încotro?

Am citit de curând toate poemele unei antologii, Poetry 180, pe care mi-a trimis-o, poem de poem, Biblioteca Congresului din Statele Unite. Lectura lor m-a pus pe gânduri. Staţi liniştiţi, sunt zeci de poeţi pe care merită să-i citim. Există multă poezie, expresivitate, reflexivitate, o coregrafie a cuvintelor, o tehnică a limbajului corporal-textual, care nu se dezminte. Secolul este unul al denudărilor. Poetul îţi oferă un streaptease pe post de suflet. Ce să facă, dacă e convins că lumea nu mai reacţionează la orgă ci la morgă? Dar antologia americană nu reţine asemenea poeţi care par să fie la mare trecere pe maluri dâmboviţene. La concurenţă cu spovedaniile despre iubire, bani şi realitate din  manele.

Staţi liniştiţi, nu lipsesc proza tragică sau glamour, absurdul, mizerabilismul, thriller-ul lăuntric, caricatura utopiei şi cosmicitatea înlocuită de SF, veşnicul strigăt al ierbii lui Walt Whitman şi naturismul marilor poete de peste Atlantic, care au descoperit, dinainte de Edna St. Vincent de Millay, poezia vrejului de fasole.

Nu există, şi aici puteţi să vă întrebaţi de ce?, textualismul viscerelor sau al înjurăturilor, ca la uşa cortului, violenţa lingvistică din lumea dezabuzată a romanului scris de Irvine Welsh, Trainspotting, pe care unii l-ar dori editat în mai multe exemplare decât Biblia. Eu, nu. Prefer de departe un text plin de poveştile din Evanghelii unuia ce exaltă falusul, spus neaoş, pe româneşte, din trei în trei cuvinte. Nici Domnul Jourdain nu vorbea aşa, când i s-a recunoscut calitatea de proză a textului.

Textele lumii, e drept că se iau după cuvintele pe care ar vrea să le audă cititorii.

Există multă slugărnicie din partea autorilor care scriu, atenţi la buletinul meteorologic, ca să ştie ce e cool şi hot, când îşi croiesc cuvintele.

Volumul de faţă, pe care l-aţi citit sau veţi începe să-l citiţi, are chiar în titlu cuvântul înger.

El poate declanşa, prin însăşi prezenţa personajului benefic ori damnat, simpatii sau alergii.

Despre ce scrie Ioan Gâf-Deac şi mai ales cu ce cuvinte scrie? Acum, în 2010, când locul îngerilor a fost ocupat de smog, de sateliţi şi coridoare antirachetă şi de Satana?

Satana, cu majusculă?

Cu minuscule, căci trăim în babelul blogosferei. Aşa se scriu adresele de e-mail.

Şi, în plus, şi-a ales, de pe bolta Vaticanului, o reprezentare a Poeziei, cu majusculă, din Tribunalul Apostolic. Pictată de Rafael. Cine mai are nevoie de rafaelism în rafalele de reclame?

Amicii lui Ioan Gâf-Deac îl sfătuiesc să se înregimen­teze.

Abonează-te la proză. Umple-ţi textele de ştiri, de reportaje, de scene XXX, de entertaiment, de statistica agenţilor de circulaţie. Lumea nu mai reacţionează la orgă ci la morgă.

Ioan Gâf-Deac refuză să asculte asemenea sfaturi.

Introducerea autorului e un manifest diferit, scris altfel decât ceea ce i s-a propus în legătură cu botezul prozei.

Există un fast food al artelor contemporane la care, evident că nu subscrie. Recunosc că şi eu am oroare de acest Mc Donald din minimalismul contemporan, aşa că refuz să-mi las pradă lui stomacul, nemaivorbind de suflet şi de spirit.

Încep să citesc cu atenţie.

Dau de o parte unele cuvinte şi formulări manieriste, căci e evident că textul e lăsat să curgă. Volumul este un amestec de gândire para­do­xală, de eseu şi incantaţie ezoterică, de formulări pythiace şi ritualuri de întronare şi excomunicare. El este în întregime o romance d’amour adresată poeziei, văzută altfel decât ne-o servesc umanioarele în vogă. Textul e polemic fără să se certe,  răstoarnă totul din temelii. Un oxymoron continuu hibridează textele într-o ars combinatoria  ce uneşte opusele conjunctio oppositorum şi opune cele asemenea.

Cititorul este mereu obligat să ia act de faptul că cele ce sunt trebuie înţelese ca cele ce sunt nefiind, în vreme ce tot ceea ce nu vedem, nu înţelegem sau nu pare să fie, există, se construieşte, exultă.

Precum în marile filosofii orientale, „clădirea întregului mers este pe o sfântă oprire”, iar „o miime de secundă vie este spre a zări veşnicia”.

Asemenea balans de antinomii ne trimite la texte de alchimie şi psihologie alchimică, la celebre serii de paradoxuri greceşti, la acea chimie a neliniştii ce defineşte căutările medievale, topind mereu poezia în raţiune, matematici, logică şi limbaje, astronomie şi mineralogie, în căutarea aurului pur, conform acelui adagio de care n-ar strica să-şi aducă aminte poeţii: aurum nostrum non est aurum vulgi. Poezia nu se face cu populism şi globalism. Şi, vai de noi, dacă vom ajunge să trăim sub dictatura nepoeziei.

În Istoria logicii, profesorul Anton Dumitriu ne ajută să înţelegem ce izvor nesecat a fost şi rămâne logica polivalentă pentru poezie.

Poeţii ar merita să citească şi volumul marelui gânditor publicat în 1943, Logica polivalentă, după Logica nouă, apoi Philosophia mirabilis, Cartea întâlnirilor admirabile, Aletheia, Culturi eleate şi culturi heracleitice. Asemenea lecturi i-ar ajuta să redescopere un izvor cu mult mai important în poezie decât reportajul.

Anume raţiunea, jocurile minţii, logica în răspăr, logicile polivalente...

Academicianul Gr. C. Moisil salută cartea despre logica polivalentă, în „Revista Fundaţiilor” iar Enrico Bompiani reuşeşte s-o traducă în italiană, după ce istoria se complică şi amânarea publicării atrage nevoia unor completări şi aduceri la zi.

Asemenea lecturi ne ajută să-i înţelegem mai bine pe Rilke, poetul nevăzutelor şi nerostitelor, pe Blaga, fireşte, şi sunt de fapt obligatorii, dacă nu dorim să transformăm poezia în Lecţia de engleză a lui Eugen Ionescu.

Fără asemenea lecturi nu vom pricepe mare lucru nici din Înger cu aripi ascunse, o carte a paradoxurilor, a antinomiilor, un soi de tratat şi cercetare a insolubilelor care sunt de fapt texte de iubire, de veghe şi de vindecare.

Autorul lor are oroare dar şi un soi de cochetărie în a refuza să-şi spună poet. Eticheta i se pare rizibilă ca şi alaiul de poeţi autoproclamaţi care se înfăţişează publi­cului în postură votivă, cu aere de ctitori şi întemeietori, cocoţaţi pe soclu, mumificaţi în retorica gloriei şi a legendei, de vii. Lansările de poeţi au uneori aerul unui cortegiu funerar hilar.

Trecând peste statul de funcţiuni şi statutul autorului, citim toate aceste insolubile, ivite la umbra matematicilor, a teoriei mulţimilor lui Cantor, ale celebrului paradox descoperit de Cantor, paradoxul mulţimii tuturor mulţi­milor.

Ioan Gâf-Deac ştie să exploateze propoziţiile contra­dictorii şi să le topească în poezii sau embrioni lirici.

Ştie să transforme în expresivitate estetică contra­dicţiile formale deduse din sisteme teoretice. Textele lui surprind asemenea descărcări luminoase cu valoare poetică şi sapienţială. Ştiu să exploateze contradicţia rezultată din încercarea de a explica anumite fapte sau obiecte cu ajutorul unei perspective, viziuni şi metode care reduc cerul la colivie.

Pentru fanii prozei şi prozaicului în poezie, textele acestea pot suna esoteric, incongruent.

Par o mostră de dicteu automat şi un doi de cadavre esquis suprarealist, alcătuit din paradoxuri, licenţe, o retorică serpentinata, manieristă.

Pentru cine a trecut prin ograda logicii combinatorii, sunt admirabile alunecarea şi topirea, două acţiuni continue în geneza acestor viziuni, două constante şi teme cu variaţiuni ce dau cântecul şi calculul mental, fie cu rol de argument, fie cu rol de functori sau şi-şi.

Apoi există texte şi poeme conduse de logica constructivistă care consideră infinitul ca fiind potenţial, în curs de construire. Şi nu actual şi realizat, precum în logica clasică. Intuiţionismul astfel generat face casă bună cu textul poetic. În fine, putem alege multe exemple marcate de logica relaţiilor de tranzitivitate, reflexivitate, simetrie. Exemple de texte în care relaţia este mai importantă decât ceea pune în contact, prin atracţie sau respingere, eflorescenţă sau ofilire.

În 1973, unul din capitolele lucrării mele de peste 400 de pagini, consacrate sintagmaticii poeziei, sub condu­cerea ştiinţifică a Prof.univ.dr Paul Miclău, aborda şi relaţia dintre logica modală, raporturile dintre necesitate, realitate, posibilitate, imprevizibilitate şi contingenţă în geneza textului poetic. Remarcam vocaţia poetică a logicii polivalente care lucrează cu mai mult de două valori de adevăr, aşa cum, a construit-o J. Lukasievici şi E. Post, la începutul anilor 20, în plină epocă de avangardă, dadaism, suprarealism, futurism.

E limpede că interpretarea mecanicii cuantice şi rezol­varea paradoxelor logicii matematice şi a celui al lui Ahile şi broasca ţestoasă erau sincrone cu noua poezie. În pofida a ceea ce cred despre modernism interpreţii de duzină, izvoarele lui stau nu în iraţional ci în nevăzutul de până atunci din raţiune.

Poezia a descoperit de milenii marele ei filon de aur, care nu rezidă doar în intuiţie şi fiziologie ori secreţii fiziologice. Altceva mult mai vast şi de necuprins decât glanda lacrimală îi irigă cuvintele.

Volumul acesta este o continua laudă adusă acestei poezii, decretată prinţesă medievală. El se constituie ca o cruciadă a cuvintelor, multe fiind aşezate în negativ, ca în limbajul exorcizant şi smerit din Filocalii. Necuvintele lui Nichita Stănescu sunt semănate în text mai peste tot, cu rost de a smulge nevăzutele şi necunoscutele din apatia şi mecanica afirmativă.

Paralel cu această instaurare a laudei poeziei, ca un garant al redescoperirii polifoniei, autorul îi dă jos de pe soclu pe poeţi sau, cel puţin îşi refuză sieşi condiţia de soldat-fanfaron cu care se împăunează poeţii, de când nu mai sunt menestreli, anonimi cântăreţi de mari epopei şi cronicari.

De-o bună bucată de secole, prea puţini mai luptă fără frică şi fără prihană pentru culorile poeziei, iubind-o necondiţionat.

Acest laudatio polemic refuză să se numească lucrarea unui poet sau a unui înţelept, adjudecându-şi rolul mai umil de „gardian de înger”, de „salvator de regină medievală”.

Să sune asemenea roluri vetust? Şi monologul lor old fashion? Depinde pentru cine.

În antologia făcută de Biblioteca Congresului, există şi asemenea poeme contemporane în care poezia este îndemnată să-şi privească conturul lăuntrului său, să coboare-urcând sau să urce-coborând treptele topirii, topirii din iubire, să caute mereu planul înclinat al alunecării şi ascensiunii în sine.

Îngerii nu au dispărut din marea poezie americană şi a lumii. Sunt îngeri proteguitori şi îngeri căzuţi, damnaţi, care-şi lasă uneori, în cădere, amprenta viscerelor şi balta de sânge în ţărână, pe autostrăzi, pe gresia tocită, puhavă din baruri şi moteluri, ori chiar în alba zăpadă în care se aruncă.

Textul, ca o amprentă în construcţie, poate merge visând, ca autorul acestei cărţi, că la o mie de ferestre, este vestită marea lege nescrisă, cea a înălţării aripei de înger spre adânc. Un drum către înţelepciune, viziune şi poezie.

Doina URICARIU

redare Copyright ©, Ioan  V. Gâf-Deac