Cursul vieţii şi renaşterea ştiinţelor

a)      Constatări generale

Revizuirea cursului vieţii constă în aplicarea clişeului ca metodă de surprindere instantanee a unei stări. Nu este încă imaginată o procedură implicită, intrinsecă de acces critic continuu în cursul vieţii ca fenomen şi proces.

Frecvent, clarificările – ca tentative – provin din întrebări şi mai puţin din răspunsuri, deoarece se constată  capacitatea tot mai redusă – neasumată însă –a ştiinţelor moderne de a genera iluminări corespunzătoare.

Ştiinţele fundamentale în istorie şi-au adus contribuţie deplină la instituirea explicaţiilor – ca stări – pentru cursul vieţii.  În prezent, ele avansează spre hotarul auto-saturării.

În aserţiunea de faţă emitem câteva constatări, comentarii şi observaţii proprii, cu accent original distinct, cu scopul de a servi tentativele de dinamizare a preocupărilor de elucidare a cursului vieţii prin renaşterea ştiinţelor.

Iată câteva rezultate şi orientări:

– Ştiinţele fundamentale, pe parcursul lor istoric, din antichitate până la începutul mileniului III s-au configurat (umplere cu substanţă cognoscibilă şi reflexii în experienţe), în măsura în care principii, axiome, teoreme şi compuneri ale acestora au fost descoperite şi înfăţişate comunităţii. Ele au primit nume (Newton, Fermat, Bernoulli, Gauss, Pascal ş.a.) şi au fost cantonate în rafturile istoriei ca instrumente explicative pentru cursul vieţii.

– Două milenii – din punct de vedere istoric - reprezintă un interval de timp mult prea îndelungat pentru gestaţie, respectiv incubare a cunoaşterii umane. Ţinând seama de faptul că ultimele două secole ale mileniului trecut pot fi considerate intervalele de aur ale omenirii, este îndreptăţită concluzia că mai mult de  1800 de ani, cei ce au fost implicaţi în cursul general al vieţii, nu au avut succesele scontate (convenţionale astăzi) din pricina vitezei scăzute de ieşire prin interstiţii (nişe) spre experienţe.

– Interdisciplinaritatea se constată a fi pericolul fundamental al cunoaşterii privind evoluţia vieţii. Interdisciplinaritatea este o ideologie care promovează relaxarea specializării, permiţând cheltuirea efortului pe legături, pe raporturi, relaţii ş.a.  Legăturile, raporturile, relaţiile ş.a. sunt specifice manifestării vieţii însă, ele nu reprezintă elemente de viaţă propriu-zisă. Interdisciplinaritatea este soluţia socială a ştiinţei, plaja de refugiu a obsesiilor pentru cunoaştere. Ea este câmpul în care râul cunoaşterii se revarsă, devenind pânză în loc de şuvoi. Odihna pe pânză este expresia temporizării, concomitent cu evaporarea ce induce goluri stagnante.

     – La începutul secolului XXI se identifică cel puţin două probleme fundamentale nerezolvate în planul cunoaşterii şi cu atât mai mult în cel al experienţelor:

-   teoria universului;

-   teoria particulelor elementare.

Pe cale de consecinţă nu sunt formulate răspunsuri pentru întrebări precum “ce este viaţa ?” şi “ce este gândirea ?”

Ştiinţele moderne suferă deci, de existenţa în sânul lor a unor serioase defecţiuni ce vizează incompletitudinea cunoaşterii.

Literatura, arta, cultura par a întreţine aceste defecţiuni, mizând pe forme, modelând continuu interdiscipinaritatea (relaţiile, raporturile, faptele imaginare, legăturile), adresându-se întinderilor, cu deosebire celor neangajaţi în efortul cunoaşterii.

Este vehiculat frecvent conceptul “consumului de artă” şi se recunoaşte existenţa “consumatorului de cultură”. Aceşti consumatori, într-o proporţie îngrijorător de mare, nu sunt producători; ei se află într-o stare de calmă expectativă, aspirând la auto-înfăţişarea cunoaşterii, a elementelor fizice din cursul aferent vieţii.

– Epoca mecanică este deja erodată, iar sistemele electromecanice şi chimice au intrat în saturare. 

După 1973 (când pe plan mondial s-a atins cifra însumată cea mai redusă a inovaţiilor şi invenţiilor - semn al imersiunii în criză a cursului vieţii), şi-au manifestat prezenţa incipientă tehnologiile informaţionale.

În ultimul pătrar al secolului trecut era o mândrie să te numeşti inginer electromecanic sau chimist; astăzi este o mândrie denumirea de inginer informatician, în timp ce apelativul de inginer electronist este în erodare.

Mâine, generic vorbind – va fi o mândrie să fii apelat profesional ca fiind biotehnolog sau genetician.

Noul orizont al cunoaşterii şi experienţei pentru cursul istoric al vieţii va fi cel al biotehnologiei şi geneticii.

Nu este încă nimic previzibil referitor la ce ar putea urma după epoca biotehnologiei şi geneticii, ceea ce semnifică incapacitate (defecţiune) serioasă şi gravă a ştiinţelor moderne de a se defini sau autodefini.

Într-o atare situaţie răspunsurile la întrebările “ce este viaţa ?” şi “ce este gândirea ?” nu pot fi obţinute, iar perspectiva formalizării lor cognitive, cu un astfel de comportament, este cert negativă.

Interdisciplinaritatea, holismul, viziunea sistemică ş.a. nu trebuie eludate, dar cu siguranţă este necesar ca ele să fie amplasate matricial în colecţia de instrumente complexe pentru avansul cunoaşterii ştiinţifice.

Rezolvările ştiinţifice (cunoaşterea ştiinţifică) sunt limitate “în reţea” când sunt eficiente, dar devin, de regulă, obtenabile convenţional în “ierarhii”. Această viziune este opusă teoriei organizaţionale sociale pentru cursul curent al vieţii.

– Evenimentele şi substanţele fizice se înfăţişează, totuşi, la un grad de ordonare extrem de ridicat. De exemplu, incapacitatea omului de a soluţiona problema cancerului rezidă din incapacitatea sa de a penetra un sistem conştientizat în mintea umană, extrem de ordonat, depozitar al fenomenului şi procesului medical respectiv.

Precizările de mai sus nu sunt limitative. Concluzia surprinzătoare, din ce în ce mai vizibilă, este că în prezent trebuie să se asiste la o renaştere a ştiinţei.

Realizările din jur, actualmente sunt consecinţe ale inter-relaţionărilor elementelor de cunoaştere ştiinţifică derivate din aspecte de viaţă fundamentale, principiale, deja cunoscute, descoperite.

Amăgirea furnizată de realizări temperează atacul frontal al interstiţiilor (nişelor) pe aliniamentele de bază, fundamentale ale ştiinţelor pentru o nouă cunoaştere.

Ştiinţele se află în criză, deoarece în mediul ambiant este indusă o falsă curbă a evoluţiilor ascendente, când însumăm realizările ce au aplicaţii în traiul zilnic, comun.    

Cultura, literatura, arta ş.a., prin felul lor actual de a fi, întreţin această amăgire.

Oamenii de ştiinţă furnizează consumatorilor noi obiecte, noi utilităţi, noi forme, noi facilităţi uimitoare ca standard acţional, dar nu mai livrează teoreme, principii, axiome ş.a., care să împingă prin cunoaştere cursul vieţii pe aliniamente existenţiale noi, mai sigure şi formalizante în timp.

b) Conectarea observaţiei la non-observaţie

În prezent, se asistă la o ruptură între ştiinţe, prin delimitarea vizibilă, în sine, a ariei ştiinţelor non-biologice.

Suportul motivaţional al acestei falii provine din teama omului faţă de consumul înregistrat implacabil al vieţii, respectiv din apropierea compensatorie faţă de o ştiinţă cum este biologia, care are “ceva” cu viaţa, care poate studia viaţa şi, concomitent, i-ar putea induce speranţa ca soluţie pentru perenitate.

O astfel de marcare prin frontiere (chiar fluide) înseamnă autarhie acţională pentru biologie. Nu este vorba de izolarea specializării pentru a creşte greutatea efortului cheltuit specific spre cunoaştere, ci mai degrabă de o aroganţă particulară auto-organizării, pentru o cunoaştere relaxată, nepresantă.

Nerealizările, pătrunderea dificilă în ordinea biologică, exasperarea în faţa trecerii timpului fără a identifica fundamente noi, fac din ştiinţele biologice, pe de o parte, corpusul protejat contra cunoaşterii în faţa neputinţei omului, iar din ştiinţele non-biologice corpusul de structuri prea ordonate.

Homeostaza atinge niveluri fizice recunoscute, însă aproape complet necunoscute conceptual, în esenţele sale de început, maturitate şi sfârşit.

Viteza de modificare a organizării cursului general, compus al vieţii este redusă, aproape nesesizabilă.

Fără probe, fără martori, bazându-se doar pe intuiţie, extrapolări şi interpolări, cei ce se ocupă de cursul vieţii încearcă să emită concluzii-constatări care servesc doar consumului de cunoaştere, neindetificând instrumente sau formule axiomatice pentru explicaţii plauzibile privind evoluţia umană.

Sublinierile de mai sus se referă la gradul înalt de ordine evolutivă a cursului vieţii, la care se adaugă o stabilitate aproape de netrecut faţă de factorii exteriori de perturbare a acestuia.

Stabilitatea se împotriveşte atât influenţelor exterioare vieţii cât şi celor interioare. Organismul uman – pentru a nu părăsi exemplificările din câmpul medical, – are duşmani exteriori dar şi din interiorul corpusului său fizic şi spiritual.

Ştiinţele non-biologice, eliberate de povara ştiinţelor biologice mult prea ordonate şi stabile, par a evolua mai favorabil în accepţiune convenţională.

Aceasta situaţie, care favorizează criza ştiinţelor, ar putea fi caracterizată, în context simplificativ, ca fiind legată de o imagine ontologică, în fapt cel puţin neadevărată, dacă nu chiar falsă, deoarece aşa cum am precizat, realizările în câmpul ştiinţelor non-biologice se referă la experienţe, obiecte, raporturi, funcţiuni ş.a., spre atingerea şi satisfacerea utilităţii în plan individual sau de grup şi nu la fundamente noi, aşteptate.

Ştiinţele non-biologice au însă spaţiul lor de manevră, mai larg fără ştiinţele biologice în preajmă. (Telefonia mobilă funcţionează generalizat, şi abia astăzi, după generalizare, se derulează cercetări de anvergură – cu rezultate încă suficient de contradictorii – referitoare la influenţele câmpului de unde electromagnetice asupra organismului uman).

De dragul utilităţii convenţionale individuale, de grup sau colective, societatea umană parcurge lent şi bizar o anume sinucidere, care se reflectă fizic în spaţiul imediat prin consecinţe în biologie (problemele de mediu, agresiuni chimice şi sociale, respectiv stres).

Realizarea de obiecte şi utilităţi este însuşită/asumată eronat în mediul ştiinţific contemporan drept “cunoaştere”.

Imprecizia şi hazardul ce domină convenţionalitatea contemporană determină, în principal, următoarele consecinţe:

- se manifestă o linişte suspectă în câmpul general al cercetării pentru cunoaştere;

- confuzia “cunoaştere fundamentală–cunoaştere prin utilităţi” temperează soluţionarea problemelor grave ale cursului vieţii;

- ştiinţele non-biologice “se pierd”,  “se cheltuie” în amănuntele utilităţilor;

- ştiinţele biologice devin mai ordonate şi mai neatacabile pentru cunoaştere;

- cursul vieţii are numai de pierdut din punctul de vedere al omului, proprietar de viaţă, în contextul unei astfel de filosofii acţionale temporizatoare şi fals centrată pe subiecte utilitariste, ce ar trebui de fapt să fie considerate doar consecinţe (rezultate) ale cunoaşterii esenţiale.

Privind manualele şi tratatele de biologie constatăm inconsistenţa lor de ansamblu, sprijinirea pe “observaţie” şi sărăcia incredibilă de principii, axiome, teoreme moderne ş.a., care să ofere explicaţii la marile întrebări generate de cursul vieţii, la frontierele cunoaşterii.

Este de constatat existenţa unei puternice auto-organizări a sistemelor biologice (Schroedinger, E. – 1944).  Acest proces este dinamic şi nu atinge în nici o situaţie măcar maniera cvasistatică de manifestare (Nicolos, G., Progogine, I. – 1977).

Este de aşteptat să fie avansată teza că tot ceea ce se exprimă în ştiinţe este “organizare” sau “auto-organizare” spre un anume echilibru.

Se consideră că a sosit vremea când este îndreptăţită atacarea semnificaţiei şi a conţinutului noţional de “echilibru”.

Percepţia curentă, convenţională a echilibrului este cea care se referă la “un bine”,  “o linişte”,  “o accepţiune”, respectiv la un dualism neantagonic, la un binom care într-un caz mai fericit ar putea fi caracterizat şi de simetrie.

O astfel de viziune este dăunătoare cursului vieţii.  În fapt, auto-organizarea reprezintă chiar echilibrul în spaţiu şi în timp.

Organizarea însă, reprezintă intervenţia asupra auto-organizării. Organizarea poate fi un caz particular acceptat al auto-organizării (coincidenţă structurală, conceptuală şi de conţinut).

Auto-cataliza, auto-inhibarea, difuzia, osmoza ş.a. realizează ocurenţa spaţială şi temporală a structurilor din ştiinţele biologice, iar perturbările, efectele sinusoidale, neliniaritatea din ştiinţele non-biologice înseamnă manifestarea tendinţelor de reîntoarcere la stările auto-organizate (echilibru) (Turing, A.M. – 1952).

Rata manifestării fenomenelor, reacţia şi difuzia sunt elemente de sinergetică, acceptate în mediul acţional pentru cunoaşterea ştiinţifică (Haken, H. –1977).  Procedurile par a fi soluţii,  însă,  în continuare persistă confuzia între “auto-organizare” şi “auto-organizare ca proces”.

Într-o atare situaţie se constată că nu există fluxuri principiale, respectiv principale de studiu al cursului vieţii.

Succesele raportate în cunoaşterea în domeniu, obţinute până în prezent, sunt doar reflexii. Totul porneşte de la modele şi legi cunoscute.

Este, totodată, posibil  să se avanseze teza că în viitor cercetarea pentru cunoaştere să nu se mai bazeze preponderent pe observaţie, deoarece aceasta face apel la trecut şi reflectă doar consecinţe ale modelelor şi legilor deja cunoscute, existente.

Ar fi necesar să se instituie observaţia eterică pe modele şi legi virtuale, care vor exista într-un viitor mai apropiat sau îndepărtat şi care cu siguranţă că nu se manifestă astăzi, atâta timp cât filosofia cunoaşterii urmează modelul utilitarist.

Eliminarea observaţiei clasice din ştiinţă înseamnă debarasarea sau debranşarea de la munca subiectivă.  Ne bazăm în prezent pe evenimente şi materie (manifestarea acesteia), urmând efectele auto-organizării, poziţionaţi pe modele şi legi cunoscute şi, din când în când, avem tentative de a induce (introduce) organizarea.

Actualmente, efectele organizării cauzale sunt folosite ca mediu de atragere a conţinutului observaţiilor. O debarasare de subiectiv înseamnă căutarea efectelor organizării non-cauzale, care sunt mai puternice ca aplicaţie şi pot asigura pătrunderea în corpusul conceptual şi fizic al cunoaşterii, ceea ce ar însemna accesul în ordinea puternică a ştiinţelor (a celor biologice, de exemplu).

Studiul condiţiilor vieţii (condiţiile cursului acesteia) reprezintă – într-o astfel de perspectivă, – doar o cale, un drum pentru avans. În fapt, este vorba de conectarea observaţiei la “non-observaţie”.

Expresia “viaţă incompletă” trebuie introdusă accentuat şi deopotrivă curajos în ştiinţă.

Absolutizarea existenţei şi manifestării vieţii doar prin “viu” nu înseamnă completitudine.

c)      Necesitatea creşterii necunoaşterii

Clasificarea morfologică a evenimentelor şi a materiei în ramuri, arii, zone ş.a. se realizează în termeni ce reflectă efectele ordonării sau dezordinii.

Este posibil să nu mai fie luat în seamă binomul “ordine-dezordine” atâta timp cât fiecare termen este convenţional (perceput subiectiv), sau în măsura în care termenul dual “ordine-dezordine” chiar el semnifică o anumită auto-organizare.

Interacţiunea (I) este mai slabă decât starea organică (SO).

Se pot identifica următoarele clişee:

1)      I  <<  SO

2)      Auto-organizarea cursului vieţii  >>  Organizarea cursului vieţii

3)      Efectul dezordinii  >>  Efectul ordinii (Makishima, S. – 2001)

Teza 2), avansată original în rândurile de faţă, nu recunoaşte evenimentele şi distinct materia ca fiind părţi asamblate, sau aflate într-o anume interacţiune.

Ordinea şi dezvoltarea însă pot coexista omogen (de exemplu, dezordinea în plan microscopic coexistă cu ordinea în plan macroscopic).

Este posibilă şi coexistenţa în heterogenitate, când o anume perturbare afectează deopotrivă cei doi termeni şi plasează corpusul universal în clase convenţionale noi de fenomene şi procese.

Lumea contemporană mizează fals pe teza reversibilă în conţinut a binomului “ordine-dezordine”,  fiind subliniată accepţiunea convenţional pozitivă că “efectele ordinii  >>  efectele dezordinii”.

În esenţă, “ansamblul” cu o astfel de teză nu este “atins”, afectat sau “modelat”. Ordinea (organizarea) este aşteptată din utilităţi ce generează automulţumirea. Cunoaşterea comună este controlată osmotic în jurul necunoaşterii, răsturnând din interior şi subversiv logica tradiţională a preocupărilor pentru creşterea necunoaşterii prin cunoaştere (Blaga, L. – 1950).

În sprijinul necesităţii de renaştere a ştiinţelor  putem folosi drept probă nerespectarea angajamentului pentru sporirea cunoaşterii fundamentale, pe acest temei nefiind înregistrată creşterea necunoaşterii în sistemul spaţiu-timp auto-organizat şi nedefinit (nelimitat).

Astăzi, frontierele cunoaşterii nu sunt împinse cu viteză vizibilă pe spaţii corespunzătoare, dorite de om din punct de vedere cognoscibil, ceea ce aduce în faţă pericolul de a nu creşte necunoaşterea.

d)       Pericolul stabilităţii în ştiinţă. Instaurarea dezechilibrării

Omul este incapabil de a elimina părţile din viziunea şi experienţele sale. Ansamblul universal constă, astfel, în viziune umană, din părţi.

Fiecare parte la rândul său devine un ansamblu, funcţie de puterea vizionară a celui ce colectează cunoaşterea.

Este posibil să percepem doar un număr finit de niveluri în ierarhia auto-organizată a cursului vieţii.

Se recurge frecvent la combinări, amplasări în reţea, recompuneri conceptuale şi fizice.

O dimensiune este favorabilă sau nu.  O multi-dimensiune este favorabilă sau nu.

Un anume holism este asociat cu stabilitatea.  Configurarea holistică este inspirată pentru contracararea perturbărilor exterioare şi chiar a celor interioare.

Totuşi, actualmente, este posibil ca în ştiinţele moderne pericolul cel mai ridicat să-l reprezinte stabilitatea.

Cercetătorilor, respectiv căutătorilor de cunoştinţe le lipseşte puterea de a dezechilibra.

Dezechilibrarea devine esenţială în câmpul cunoaşterii, deoarece este necesară spargerea învelişurilor, a graniţelor, crearea de nişe, interstiţii ş.a.

Puterea de a dezechilibra înseamnă, procedural şi instrumental, ocazia atacării a ceea ce este “rău”.  “Răul” în accepţiunea de faţă este stagnarea, respectiv pericolul de saturare.

Distrugerea completitudinii – ca un atac asupra “răului”,  – reprezintă încercarea înaltă a comunităţii de a invoca elementele de cunoaştere aflate (cantonate) în parcursul vieţii.  

Pe de altă parte, este uimitoare incapacitatea umană faţă de reversibilitate.  Nimic din ceea ce a trecut nu este reversibil. Totul este nereversibil.

În context, ştiinţa avansează ireversibil. În contemporaneitate, în lumea ştiinţelor se manifestă o falsă reuşită de tip incursiune în ireversibilitate.

Ajungerea la limita stagnării (prin redescoperirea de noi principii, teoreme, axiome ş.a.)  este abil neînfăţişată  prin falsa impresie că,  de exemplu, globalizarea este un proces continuu, care are în conţinutul său, ca parte distinctă, trecutul inovativ.

Nu mai putem accepta recunoaşterea că “încă nu s-a descoperit un anume ceva” pe care ştiinţa îl are notat în agendă.

Ştiinţele n-ar trebui să fie reamplasate înapoi, pe segmente-suport ale falsei reversibilităţi.  

Iată, cursul vieţii continuă încă fără descoperirea antidotului faţă de cancer.  Există deja o saturare a aşteptării inerte a colectivităţii aflate în exasperare, până cînd hazardul va scoate în faţa frontului soluţia mult aşteptată.

 Puterea de a începe să fim reversibili este o provocare alături de puterea de dezechilibrare a ştiinţelor.      Aşadar, 1) analiza, 2) flexibilitatea, 3) deschiderea, 4) relaţiile holistice în cursul vieţii, 5) monotonia  succesiunii şi 6) ireversibilitatea  vieţii  ca  fenomen  şi  proces  definesc instrumentarul de acţiune invocat  astăzi pentru obţinerea explicaţiilor concrete în contextul căutării pentru cunoaştere. 

Noţiunea de viaţă imperfectă este necesar a fi grabnic recunoscută. Celulele canceroase coexistă cu cele vii, iar viaţa într-o astfel de situaţie este afectată, deci este imperfectă. 

    Viaţa perfectă este doar o convenţie, viaţa imperfectă este o experienţă, un rezultat real al auto-organizării. 

    Ar fi posibil, astfel – recunoscând existenţa vieţii imperfecte, – să se atenueze (aplatizeze) sau să se compună tristeţea cu bucuria. 

    Amestecul poate fi un aliaj nou, dar şi un filon de aur (fericirea) cantonat într-un masiv de roci înconjurătoare (nefericirea). 

      Zăcământul (viaţa) presupune existenţa filoanelor cantonate în roci înconjurătoare.

e)       Creşterea ireversibilă

Cursul vieţii este ireversibil. Avansul este asociat cu creşterea.

În câmpul experienţei, creşterea se realizează sub un anumit unghi mediu al fazelor compuse.

Expresia la îndemână pentru rostiri explicative privind creşterea cursului vieţii este cea a numerelor complexe, cu variaţii complexe sub unghiuri în valori absolute.

Această exprimare nu este completă. Ea este folosită simplificativ, din nevoia de cuantificare imediată.

Evoluţia secvenţială (pe faze) conduce la distrugerea identităţii (un om se naşte, are o identitate, apoi la dispariţie, pierde identitatea).

În cursul general al vieţii se asistă la pierderea continuă a identităţii.

Evoluţia generală a cursului vieţii cantonează procesul pierderii de identităţi, care cu dezordinea sa, într-o auto-organizare sesizabilă, totuşi nu este capabil să afecteze cursul general, respectiv creşterea. (Omenirea nu piere în întregime, viaţa nu moare în ansamblu).

 Răul are o identitate şi, ca atare, distrugerea acestei identităţi (a răului) poate fi convenţional pozitivă.

De aceea, creşterea beneficiază de vigoare prin distrugeri de identităţi. Căutătorii de cunoaştere se feresc  de procesul erodativ al afectării identităţii. Ei caută şi colectează identităţi.

Biblioteca lor virtuală de identităţi absolute este astfel statică, rezultat al identificărilor şi nu a pătrunderii în auto-organizare cu ajutorul organizării.

Pe de altă parte, rostind cuvântul “ştiinţă”, în mod eronat este luată în considerare căutarea, cercetarea. În fapt, “ştiinţa”, aşa cum se înfăţişează astăzi, este un inventar, o colecţie, o bibliotecă, iar “cercetarea” este depărtarea de inventar, de colecţie, de bibliotecă şi cantonarea în rezervele necunoscute, neconturate alte cunoaşterii, în alte areale. (În numeroase cazuri, oamenii de ştiinţă consideraţi remarcabili au doar arsenalul cumulativ al cunoaşterii).

Pericolul contemporan de temperare a catalizei inovative, pe care îl reprezintă o anumită categorie de oameni de ştiinţă, se referă la faptul că ei sunt doar depozitari de informaţie ştiinţifică. Aceştia (oamenii de ştiinţă)  sunt aşezaţi pe platforme înguste pe care bagajul unei ştiinţe este găzduit inert.

Oamenii de ştiinţă vehiculează conţinutul acestui bagaj cu informaţii, îl rotesc şi împrejur realizează mini-spectacole pentru ne-depozitari.

De fapt, ei sunt cei ce sugerează stagnarea, automulţumirea că “avem elemente suficiente de ştiinţă înaltă”, fiind în fapt doar “distribuitori”,  respectiv “diseminatori” de cunoaştere.

Fără îndoială, ei nu sunt criticabili şi constituie unelte utile pentru făurirea climatului, a mediului de atac ontologic, prin pavarea căilor de încurajare a adevăraţilor luptători  în câmpul căutării pentru cunoaştere.

În mod excesiv, identificarea parităţilor pentru evenimente şi manifestarea experimentală a materiei  conduc la decretarea noutăţii conceptuale, axiomatice.

În schimb,  nu suntem încă obişnuiţi să derivăm observabilitatea, să facem diferenţieri în operaţionalitate pentru funcţia de observabilitate.

Tocmai această teză, a derivării observabilităţii,  atacă “observaţia”,  care este condusă la conexiunea cu “non-observaţia”.

Nu este deci îndreptăţită acţiunea de colectare exclusivă a rezultatelor observaţiilor concomitentă cu ignorarea rezultatelor virtuale ale non-observaţiilor.

Cele două areale trebuie apropiate şi pe cât posibil conectate.  Pe acest aliniament se situează sursele creşterii reale a cursului vieţii.

Ireversibilitatea creşterii nu poate fi afectată.  

În viziune secvenţială, anumite tentative de inducere  a organizării în câmpul auto-organizării se referă la:

- Creşterea ireversibilă structurală a cursului vieţii; În această situaţie un număr de condiţii ale vieţii (ca existenţă şi manifestare) susţin avansul, ca piese componente ale arhitecturii fluxului ce conturează cursul vieţii;

- Creşterea ireversibilă izomerică a cursului vieţii; Cînd toate elementele matriciale ale unei identităţi sunt identice, exceptând un element specific de poziţionare, diagonala matricei identităţii respective este diferită de diagonala matricei altei identităţi.

Caracterizarea izomerică a unui fenomen descris se exemplifică prin compararea înfăţişării umane (a omului) cu cea a componentelor regnului animal (a unui animal).

- Creşterea ireversibilă complexă a cursului vieţii; Când orice combinaţie de identităţi este posibilă se ajunge în evidenţierea rezultatelor în câmpul numerelor complexe. Acest tip de caracterizare se exemplifică prin compararea chipului fotografiat al unui şef de stat sau guvern cu faţa sa reală.

- Creşterea ireversibilă modificată a cursului vieţii; Când matricea identităţilor nu conţine elemente nule este posibilă dezvoltarea multiplicată a acesteia, ca suport explicativ, evolutiv specific pentru cursul vieţii. În context, în mediul înconjurător persistă (se regăsesc) atât opere de artă originale cât şi copii (replici) ale acestora.

Căile de creştere descrise mai sus nu sunt singulare sau exclusive (Makishima, S. – 2001). Asemenea lor mai există şi alte formule.

Toate aceste precizări se subordonează tentativei de apropiere între “auto” şi “non-auto”-organizare.

Se caută a) aceeaşi corenţă, b) acelaşi corp al parităţilor, c) o eventuală simetrie structurală şi d) o posibilă aceeaşi caracterizare intrinsecă a evenimentelor şi materiei.

Aceste elemente ar putea defini auto-organizarea în avansul vieţii ca fenomen şi proces.

Epoca actuală ne demonstrează însă că instrumentarul înţelegerii şi a multiplicării căutării pentru cunoaştere nu beneficiază de concepţii adecvate scopurilor propuse, iar echipamentele de lucru pentru investigarea fundamentală sunt încă slabe.

Căutătorii de cunoaştere sunt fericiţi că, în fapt, creşterea ireversibilă este caracteristică imuabilă a cursului vieţii.

Transpare aici o anume laşitate, deoarece chiar ei, căutătorii sunt cantonaţi în fluxul ce reprezintă cursul vieţii şi teama lor este organică spre a nu fi supuşi dispariţiei identitare.

Nici vorbă, deci, a ataca creşterea ireversibilă spre a lărgi nişele cunoaşterii.

f)        Multiplicarea auto-reproducţiei. Organizare versus auto-organizare

Cursul vieţii se auto-reproduce. Această realitate este surprinzător de închisă, rezervată şi neaplicată (neextinsă) în structurile sau substructurile cognoscibile adjudecate/asumate  uzual de viziunea oamenilor.

Nu există reîntinerirea, iar condiţiile vieţii (cursului vieţii) nu sunt sistematizate suficient.

O anumită coerenţă a avansului se referă la intervalele trans-operaţionale între cicluri cu mărimi critice (naştere-moarte).

Nu este identificată prima generaţie, precum nu este delimitată ultima generaţie (a prezentului) şi nicidecum nu este întrezărită generaţia viitorului.

Probabilitatea funcţionării segmentului trans-generaţional viitor este iterativă, nemăsurabilă.

Orice măsurare înlătură nedeterminarea, însă în cazul de faţă determinarea este recunoscută, iar nedeterminarea nu poate fi înlăturată.

 Mărimea critică a cursului vieţii pare a fi compatibilă cu un anumit nivel al coerenţei. Nu se poate vorbi de coerenţă totală.

Germinarea trans-generaţională este nedesluşită.

Nu sunt semne de vizualizare a rezidualităţii.

Ciclurile-segmente au creştere şi descreştere continuă, tinzând – în ambele sensuri, – spre zero. Acest zero este tangent arealului trans-generaţional.

În arealul amintit se petrec procese şi fenomene ale reproducţiei matriciale.

O anume multi-generaţionalitate pare a fi caracteristică fluxului aferent cursului vieţii.

Coerenţele critice se identifică cu normalităţile considerate însă a fi şi ele critice în plan secund.

Maturitatea deplină declanşează multiplicările, care devin necesare cursului vieţii. Ştiinţele nu arată care ar fi numărul posibil de reproduceri (auto-reproduceri) ce au urmat primului timp istoric (startul istoriei este neidentificat, neformalizat, necuantificat).

Căutătorii de cunoaştere se cantonează în vehiculul istoriei fără a-şi pune întrebarea de unde vine, încotro pleacă aceasta, când a pornit călătoria, care este staţia finală (dacă există).

Coerenţa multiplicării este ridicată la rang de imperativ natural.

Reîntinerirea este egală cu maturizarea pe versant diferit, într-o curbă-clopot (Gauss). Nu sunt identificate tentative – nici în planul imaginarului ştiinţific, – spre a replia cele două elemente de curs (reîntinerirea şi maturitatea deplină).

Este posibil ca o slăbire a coerenţei să determine o reducere a multiplicării, aşa precum este de aşteptat că dacă procesul este coercitiv să se asiste la o creştere a multiplicării (auto-reproducţiei) cursului vieţii.

Există totuşi, la un timp dat, un număr maxim al volumului reproducţiei posibile, deci a creşterii umane; ca atare gradul de multiplicitate este şi el la rândul său maxim.

Coerenţa critică semnifică unitatea. În organismul uman coerenţa critică maximizată nu permite identificarea ferestrei biologice pentru a intra pe căile ce pot duce la soluţionarea problemei cancerului.

Coerenţa critică maximă arată viaţa perfectă. Slăbirea acesteia înseamnă inerţie, proces trans-generaţional neliniar. Celulele canceroase “vieţuiesc” pe arealul trans-generaţional caracterizat de coerenţă afectată.

Totuşi, slăbirea coerenţei nu înseamnă permisivitate în structura care prin slăbire chiar se auto-regenerează.

Deci, pentru acces, ar fi necesară o fereastră biologică, aceasta fiind posibil de formalizat prin organizare. Se întrevede astfel, - pentru prima oară în consideraţiile din domeniu, – teza “organizare versus auto-organizare”.

Cercetătorii, căutătorii de cunoaştere  ar trebui să înveţe această procedură, mizând pe inspiraţia acţională.

Trans-generaţionalitatea auto-avansează auto-organizarea şi auto-reproducerea cursului vieţii.

Aceste premise, auto-avansate formalizează procesul genetic.

În arealul trans-generaţional fiecare viaţă – la dispariţie. – se concretizează genetic într-un punct virtual care semnifică transformare în sens topologic.

Este astfel formalizat spaţiul coerenţei în care este concentrată creşterea. Noua naştere semnifică expansiune pe noul aliniament al cursului, întotdeauna marcat de creştere, sub un unghi al etapei.

Este de reamintit faptul că declinul – spre dispariţie a vieţii, – reprezintă tot creştere ca sens, însă sub unghi diferit de etapă, spre punctul virtual-marcat ca depozitar al tangenţei trans-operaţionale, în sens topologic.

Procesul trans-generaţional este caracterizat de factori de modulare. Colapsul şi non-colapsul nu sunt caracteristice arealului în discuţie.

Condiţiile cursului vieţii ar trebui identificate spre formalizare. Auto-replica structurii vieţii ar trebui să se deruleze sub unele condiţii suplimentare, de natură restrictivă, care să opereze în configuraţia şi conţinutul auto-organizării.

Dacă acestea ar putea fi identificate, ar fi posibilă apropierea cognoscibilă de arealul trans-generaţional, ca spaţiu cu coerenţă critică maximă, deci nealterată.

În contextul aprecierilor de mai sus este extinsă explicaţia privind formulele şi procesele ce se pot derula în arealul trans-generaţional.

Continuitatea cursului vieţii ar trebui să beneficieze de schimb genetic, respectiv de schimb de încărcătură mutaţională în punctul virtual de natură topologică.

Transferul în flux este posibil între perechi materne prin diferenţierea autoreplicii. Matricea conexiunilor pentru viaţa perfectă ar trebui să aibă valori absolute identice pentru toate elementele de n-dimensionalitate.

Este de aşteptat ca această condiţie să fie îndeplinită, atâta timp cât:

- nici o persoană (om) nu este identică cu altă persoană (om) (unicitatea absolută);

- oprirea cursului vieţii se înregistrează la nivel elementar finit şi nu la nivelul fluxului infinit în întregimea sa;

- coexistă viaţa perfectă cu viaţa imperfectă (oamenii şi bolile, celulele vii cu cele canceroase ş.a.).

Incidenţa perechilor este supusă probabilisticii iterative avansate, care obiectivează gradul de apariţie a conexiunilor în regim simetric sau anti-simetric (spre arii stânga, respectiv dreapta, în jurul punctului virtual topologic).

 Este de aşteptat însă, ca în nici o ocazie simetria să nu se manifeste atâta timp cât omogenitatea structurală (ideală) este mai slabă practic decât heterogenitatea structurală (practică, regăsită în experienţe).

Pe cale de consecinţă, auto-replicile din cursului vieţii se pot datora neomogenităţii şi antisimetriei, atâta timp cât nu sunt perspective de a se realiza (replici) prin auto-organizare.

Clonarea reprezintă replică prin organizare. Ea este expresia practică a succesului ştiinţelor de a se apropia de spaţiul trans-generaţional. Fără a accepta convenţional această realizare,  se poate exprima satisfacţia privind incursiunea în corpusul biologic cu ajutorul tehnologiilor.

Neîndoielnic,  sistemul normativ uman, conservativ faţă de cursul vieţii  este rezistent noului biologic. De aceea, ştiinţele, pe lângă incapacitatea lor organică de avans propriu, (în actuala formulă de manifestare) suferă de coerciţia convenţionalităţii spaţiului normativ în care fiinţează.

Aici este pusă în discuţie, frontal, etica şi morala în ştiinţe ca elemente de cataliză sau inhibare pentru efortul de a ajunge la rezultate, fisurând orizonturi, aliniamente şi frontiere.

Dezbaterea poate fi extinsă sub laturi juridice, în acelaşi context normativ ce marchează vadul convenţional de avans al al cursului general al vieţii.

Fără-ndoială, umanismul este ecranul conceptiv, principial, deţinător de limite normative în domeniu.

 Este posibilă punerea în discuţie a post-acţiunilor ştiinţelor, când, beneficiar - prin asumare – a realizărilor, de exemplu din incursiunile prin ferestre biologice – ar putea fi şi umanismul.

Faptul că milioane de oameni au viaţa curmată de cancer, fără a fi capabili să-l învingem, reprezintă o înfrângere normativă a umanismului.

Este însă complet adevărată şi pe deplin acceptabilă teza nelezării spiritului şi corpului uman în numele ştiinţelor.

Lupta pentru păstrarea şi mai ales dezvoltarea spiritului şi corpului uman este supremă.

Acesta este umanismul real. În arealul trans-generaţionalităţii se aşteaptă experienţe teoretice (simulări, extinderi, derivări şi diferenţieri), care să servească soluţiilor practice spre a fi proiectate şi generalizate pentru implementare.

g)       Aspecte finale

Ştiinţele se situează, la începutul secolului XXI, într-un areal acţional fără semnificaţia aşteptată pentru a induce avansul convenţional dorit ca viteză şi conţinut pentru o nouă cunoaştere.

Pe anumite aliniamente se manifestă saturări (tehnologice, conceptuale, principiale ş.a.) care reflectă situaţia de pre-criză generalizată.

Inovaţiile şi invenţiile pe plan mondial se referă încă la obiecte şi experienţe, care induc impresia falsă de avans prin satisfacerea utilităţii (creşteri ale gradului de utilitate individuală, de grup şi colectivă).

Interdisciplinaritatea este ridicată la rang de imperativ natural şi este folosită spre a acoperi incapacitatea pătrunderii (străpungerii) frontierelor din ştiinţe, atât din punct de vedere conceptual cât şi experimental.

Este căutat echilibrul cu orice preţ pentru liniştea, respectiv odihna fiecărei ştiinţe în propriul corpus puternic structurat.

Dorim dezvoltarea ştiinţelor spre a deveni structuri puternice, de neatins.

Cultura, arta şi spiritul începutului de secol XXI sunt subjugate interdisciplinarităţii. Ele topesc situaţii comune şi, deopotrivă, neconvenţionale în creuzetul social comun, convenţional, normat subiectiv şi remodelează conţinuturi şi forme ce sunt destinate preponderent consumului.

Noţiunea de valoare însăşi este pierdută, re-calificată.

În cultură (arte şi spirit) se manifestă frecvent incapacitatea înlăturării nedeterminărilor, deoarece valoarea ca instrument de măsurare este cvasi-reconsiderată continuu.

 Nu sunt identificate procesele de auto-organizare a valorii, care să expandeze instrumental, de exemplu, în creaţia artistică înaltă.

De altfel, cultura, arta, spiritul pot fi suspectate de a fi actualmente subjugate sau chiar subsumate ştiinţelor, care precum se constată nu au în prezent capacităţi viabile şi mecanisme corespunzătoare de străpungere mai vizibilă a frontierelor cunoaşterii.

Oamenii de ştiinţă se depărtează de cursului vieţii, idealizând trăirea, acceptând simplificat viaţa perfectă, neacceptând viaţa imperfectă.

Faţă de cunoaştere există o complacere în nerealizări, o stare de aşteptare a soluţiilor care să provină din auto-organizare.

Organizarea (managementul cursului vieţii) suferă deopotrivă de formă şi conţinut, în măsura în care este livrească, nici măcar teoretică în sens formalizator.

Întrebările tulburătoare ale omenirii sunt evitate şi, cu atât mai mult, speranţa de a obţine variante de răspuns este drastic limitată.

Într-o astfel de situaţie, nevoia de renaştere a ştiinţelor este imperativă, covârşitoare.

Promovarea renaşterii, într-o manieră acceptabilă, se poate derula fără reguli.

Neîndoielnic, orice fel de acţiune ar putea sugera anumite reguli, care într-o viziune largă, obiectivată, ar trebui însă să fie deschise, fără forţă normativă puternică, doar real indicative, spre a facilita drumurile spre ţelurile ce trebuie atinse, spre noua cunoaştere.

Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac