Dominaţia tehnologiilor asupra culturii

          În esenţa sa, civilizaţia umană pare a parcurge un proces general de trivializare cvasi-continuă, întrucât inventarea, căutarea permanentă a noului determină apariţia în prin-planul operaţionalizărilor a instrumentelor acţionale validate, respectiv însuşite/asumate prin/pentru obţinerea de finalităţi.

Instrumentele sunt folosite pentru crearea culturii, suportul infrastructural conceptiv al acesteia fiind adăpostit în metacultura originară, obiectiv constituientă.

Este necesar să se transfere cultura, sau cantităţi/părţi  esenţiale/ fundamentale aparţinând acesteia, de la o generaţie la alta.

Capacitatea de transfer nu provine exclusiv din izvoare instituţionalizate şi nici de la structuri manageriale regăsite distinct în istorie, care să-şi asume/arondeze proprietăţi şi rolulri de transferabilitate şi transcendenţă procesuală.

Cu toate acestea, o etapă sau alta devine depozitară de substanţă culturală, marcând comportamentul social-istoric al vremurilor din intervale delimitate, ceea ce determină semnificaţii şi oportunităţi fizice de vacuamare generaţională a cunoaşterii culturale pe axa timpului.

În unele situaţii, auto-glisarea cantităţilor de cultură, cu semnificaţii în context restructurativ/evolutiv societal, conţine vectori convenţionali catalitici. În alte ocazii, diferite aliniamente culturale au unghiuri independente de avans în timp şi se înfăţişează periodic ajustative/ajustate chiar dacă, în context convenţional,  nu ar fi dorite spre asumare.

Este, de asemenea, discutabilă cerinţa de transfer a cunoaşterii culturale din “dorinţă”, respectiv din motivarea contextuală printr-o legitimare dată de  calitatea decidenţei generaţionale.

Începutul secolului XXI este posibil să fie caracterizat de “nativitatea digitală a culturii”, ceea ce presupune că transferul conţinutului culturii de la actuala generaţie către următoarea generaţie, trebuie realizat cu instrumente încă neimaginate.

Auto-suficienţa transferabilităţii poate marca starea descrisă, iar pericolul tehnic asupra erodării tradiţiei  transmiterii culturii se naşte din noua expresie de interes pentru spaţiul digitalizat.

O populaţie de “imigranţi digitali” se află în tangenţă virtuală cu noile orizonturi culturale ale generaţiilor viitoare.

Componenţii generaţiei marcate de tehnologiile informaţionale depun eforturi de imersiune în câmpul operaţional dat de telecomunicarea fără limite, iar capacitatea sistemului homeostazian uman nu dă semne de articulare cu liniile noi de străpungere trans-operaţională a lumii cunoaşterii culturale, întru transferul culturii esenţializate  de la o generaţie la alta.

Intervalele de adaptare a indivizilor la operaţionalizări tot mai tehnologice, respectiv dens structurate,  se dovedesc a fi mai largi decât cele ale generaţiilor trecute.

O anume cantonare în soluţii pentru cunoaştere culturală era convenţional acceptată pe axa de început a celor două milenii, în situaţia în care exponenţialitatea evolutivă s-a înfăţişat pas cu pas ca metodă mai mult  metafizică, obiectiv formalizată în procesul transferării culturii, respectiv în procesul esenţial de vieţuire a societăţii şi naturii umane.

Abstracţiile vagi şi terenul nefamiliar pentru manifestări ale schimbării culturale, caracteristice noii vieţi intelectuale, – temperează  spiritele care nu pot accelera ideile, acceptându-se pentru transformări euristica necarteziană, întru-un holism dezarmant, aparent brownian.

În cultură se disting tot mai greu lideri, iar politicile şi practicile culturale sunt depersonalizate în mare măsură.

Educaţia este afectată de această neputinţă conjucturală, când tehnologiile ideatice au devansat tehnologiile caracterizate de auto-suficientă operaţională în crearea culturii.

Pare a fi simplificat actul creaţiei culturale, în conjuncţie cu densitatea crescută de semnificaţie şi conţinut, neafişată în întregime emoţional de către creatori.

Interstiţiile sunt poziţii de acces structural emotiv.

Nu este acum necesară “trăirea din plin”, ci “trăirea algoritmizată” pentru atingerea  “trăirii depline”.

Semnificaţiile intervalelor depozitare de substanţă culturală rămân inerte, ascunse în densitatea latentă a actelor culturale digitalizate, comprimate cu ajutorul tehnologiilor dominante şi dominatoare.

Este perioada în care tehnologiile sunt aşezate, stratificate deasupra culturilor.

Tehnologia generică acoperă, ca înfăşurătoare,  cultura generală, care are două alternative de a trăi:

a)  să respire în climatul endogen tehnologic, sau

b) să devină parte tehnică activă, ca element sau cel mult sus-sistem în sistemul tehnologic general, insertat  ca atotputernic în viaţa umană.

Cultura devine din statutul său de lucrare în proces, o înfăţişare cu nou statut, respectiv lucrare regresivă sau transgresivă în infrastructura tehnologică atot-cuprinzătoare în lumea înconjurătoare.

Sub-secvenţele creaţiei se auto-revizuiesc întru înfăţişare.

Între om şi instrumentele culturale simbioza este în erodare, iar bazele creaţiei culturale devin mai ascunse.

Este timpul metafizicii, cantonării dincolo de ziduri, peste înălţimi, iar în spatele resurselor creşte cultura metafizică.

Gesturile creative tradiţionale se reclasifică întru speranţa  creşterii cererii, a  naşterii unor noi posibile utilităţi a lor spre a susţine emoţiile.

E. B. Tylor (1874),  unul din fondatorii antropologiei culturale,  defineşte cultura drept “un întreg complex care cuprinde cunoştinţe, credinţe, arta, morala, trăirea şi alte asemenea elemente şi capabilităţi reunite în om şi la om ca membru al societăţii”.

În sens priorativ, omul are o condiţie în creştere, iar acum constatăm că se înregistrează “degradarea condiţiei umane” prin comprimarea şi ascunderea digitalizată a înfăţişării sale.  Esenţializarea este mai mult ca oricând dinamică.

Homo sapiens, potrivit filozofului francez Henri Bergson, ar putea fi mai degrabă Homo faber, adică se inregistrează structurarea sa de la “ştiutor” la “făcător”, ceea ce astăzi, în digitalizarea pe cale de generalizare, prin nemărginita preocupare de manufacturare a instrumentelor de cunoaştere şi emoţionalizare se dovedeşte a deveni realitate, întru confirmare.

Omul inventează instrumente, care la rândul lor datorită operaţionalizărilor specifice perioadei pe care o trăim (tehnologizarea dominantă) conduc, prin noua producţie culturală, la o anume degradare a condiţiei umane tradiţionale.

O altă condiţie umană sau condiţie umană finală determină atracţiile pragmatice instrumentalizate.

Căile culturale de avans emoţional sunt radical transformate.

Cultura, prin noua sa naştere, este implicit desemnată în comprimări, esenţializări şi noi densităţi.

Nu mai există rezervarea ancestrală, exclusivitatea intangibilă a înfăţişării.

Mediul cognitiv al civilizaţiei este stăpânit de tehnologii.

Etapa de faţă este cea a instrumentelor, respectiv a depozitivelor exogene de cunoaştere, în strânsă legătură cu aparatul endogen uman, aferent gândirii.

Conştiinţa poate fi acum comunicată.
Structura gândirii nu a fost încă efectiv accesată instrumental prin sistemele exogene amintite, dar fără nici un fel de îndoială ea este dominată transformativ de incluziunile impresiilor tehnologice. Mintea umană începe să nu ajungă la capacitatea de înfăţişare pură a actelor sale creative, urmare a intensităţii şi densităţii actelor culturale incluse în aura periferică a gândirii propriu-zise, la frontiera cu mediul înconjurător/exterior absolut.

Natura esenţială a gândirii devine învăluită de o textură culturală generată de tehnologii.

Codificarea semnelor şi semnalelor culturale se află pe spinarea curbei exponenţiale evolutive, ce are pantă mare.

Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac