Către o anume liberalizare a managementului vieții noastre în România

1. Aspecte explicative pentru angajamentul exprimării opiniilor 

Doxologia (doxology, doxologies) în înţeles direct, concret se referă la un „imn” sau un „vers” în liturghia creştină, întru glorificarea lui Dumnezeu.

În limba greacă termenul dόxa poate avea şi semnificaţia de opinie.

Doxastica poate fi în legătură cu opiniile personale, în context de discuţii vizând susceptibilitatea acestora la interpretări mai adânci ale credinţei/încrederii.

Extensia înţelesului termenului dόxa este şi cel de opinie sugestivă, de idee.

Etimologia cuvântului este din latinescul doxologia, respectiv doxa, marcând înţelesul de estimare, glorificare, rugăciune (rugă), la care se adaugă logo, cu înţeles de vorbire, rostire întru ceva crezător, de crezut.

Doxastica este strâns legată de încredere sau credinţă.

A fi doxastic semnifică angajamentul în predispoziţia sau dispoziţia de a crede, cu extensii în stări suficiente ale credinţei sau încrederii prin judecăţi, opinii, dorinţe, urări, cereri.

Pe de altă parte, termenul doksei semnifică „a reţine”, „a crede” şi „a susţine”.

Totuşi, dόxa vizează opinia ca termen care nu exprimă claritatea totală, ideală, perfectă.

În acest fel, incipient apare „logica opiniei”, deci exprimarea doxastică a ceea ce se crede.

Logica doxastică este parte a logicii modale a încrederii şi neîncrederii. În sens general, logica încrederii este acea parte a logicii care se ocupă cu „încrederea generică”.

Adevărul opiniei manageriale nu este similar cu adevărul fundamental al acesteia.

Dicţionarul explicativ al limbii române prezintă pentru cuvântul doxologie explicaţia de „cântare liturgică închinată Sfintei Treimi”. Provenienţa cuvântului este, potrivit aceleaşi surse, din „doxa” = glorie şi „logos” = vorbire.

Într-o altă perspectivă, mai apropiată de organizare şi conducere, explicaţia pentru doxologie survine ca „studiu sistematic al rolului pe care îl are aprecierea în învăţare”.

În esenţă liturgică, doxologia este formula glorificatoare de a exprima transcendenţa, respectiv puterea şi măreţia divinităţii, deci a adevărului, în actul rugăciunii, al cultului liturgic.

Se pot face distincţii între stările „doxastice” şi cele „sub-doxastice”, care la rândul lor determină la om înregistrarea stărilor „personale” şi a celor „sub-personale”, respectiv deplina credinţă/conştiinţă de sine, diferenţiată de starea intermediară  de căutare cu ajutorul gândirii spre a ajunge la deplinătatea conştiinţei de sine.

Exemplul imagistic al stării doxastice poate fi dat de examinarea cercurilor trunchiului de copac tăiat. În esenţă, numărul cercurilor poate da informaţia referitoare la vârsta copacului respectiv (starea doxastică), însă nu evidenţiază starea de deplină/absolută încredere că această vârstă are semnificaţia respectivă, completă, definitivă (starea sub-doxastică).

Încrederea, în contextul de proximitate cu doxastica, evidenţiază o afirmaţie, o convingere referitoare la credinţa într-un conţinut al unei propoziţii, care este ştiut şi aşteptat/urmărit cu certitudine (este „considerat” cu certitudine).

Perceperea cunoaşterii, în sine devine conştiinţă/cunoaştere.

Pe de altă parte, doxologia (Doxology/...gies), potrivit The Merriam-Webster Dictionary (2004),  semnifică uzual acţiunea de rostire întru credinţă a “unui scurt imn de rugăciune către divinitate” (“short hymn of praise to God”).

În plan acţional uman, printr-un astfel de demers se întrevede o “cerere de încredere”, căutare sau adresare spre încredere, respectiv convingere către Dumnezeu, fiind lansată o anume “substanţă de credinţă”, întru credinţă şi cunoaştere.

Prin similitudine, în planul perceptiv uman este avansată preocuparea pentru cunoaştere pe orizonturi tot mai adânci, spre a dovedi convingerea în organizare şi conducere. Este vorba de tendinţa de “idealizare a modelelor” formalizate în arealul organizării şi conducerii vieţii şi aspiraţiilor până la limita metafizicii.

Dincolo de orizontul virtual perceptibil se manifestă o altă filosofie, respectiv o “altă cunoaştere”.

Încă nu este desluşită structura de vecinătate între model, realitatea fizică şi realitatea metafizică.

Considerăm că pe segmentul nemărginit/mărginit (realitate fizică-model) este posibil amplasamentul managementului vieţii noastre, operând doxastic, prin noi accente puse pe idealizarea iterativă a orizontului aşteptat/aspirat.

Obiectivarea cvasi-completă a deciziilor manageriale se poate obţine prin iterări şi reiterări atâta timp cât certitudinea nu este perceptibilă decât din construcţia elementelor finite, cvasi-infinitezimale.

O astfel de viziune în domeniul managementului vieţii noastre este avansată prin rândurile de faţă în formulă originală, în premieră, mizând pe rafinamentul conceptual care străbate mediul înconjurător, productiv-economic şi social din România, catalogat drept general sistemic, aferent începutului de secol XXI.

2. Formule explicative pentru liberalizarea managementului vieţii noastre

Doxologia managerială este forma de confirmare, validare, legitimare, inclusiv apreciere laudativă, în termeni comparabili ori competitivi a transcendenţei organizării şi conducerii. Este simţită/presimţită puterea şi atot-reprezentativitatea unei structuri manageriale funcţionale în actul complex de organizare şi conducere.

Cu alte cuvinte, ar putea exista chiar un cult managerial (cultul organizării şi conducerii), care este peste rezultatele, soluţiile, tehnicile, procedurile, metodele ş.a. de organizare şi conducere oferite de ştiinţa managerială curentă, obişnuită, trivială.

În egală măsură, „spunerea cuvântului” (doxa şi logos) poate fi un complex de propunere, de declaraţie, care în managementul vieţii noastre se înfăţişează iniţial ca fiind auto-contradictorie.

În realitate, orice spunere exprimă un adevăr, convenţional dorit, acceptat sau nedorit ori neacceptat.

Caracterul aparent necontradictoriu al „spunerii”, deci a asumării de către orice persoană  a unei imagini viitoare meta-procedurale (peste tehnicile şi metodele de management) se regăseşte în „avizul” sau „declaraţia” exprimată contrar opiniei general acceptate despre o anume „organizare şi conducere”.

O declaraţie managerială asumată pare a fi contradictorie doar prin prisma deschiderii sale la obiecţii.

Incredibilul managerial este în mod imediat contrar aşteptărilor.

Totodată, se poate spune că simpla credinţă/încredinţare a oamenilor în privinţa unor adevăruri reieşite enunţiativ din anumite propoziţii ale lor, de factură meta-managerială, nu este necesar să conducă strict la contradicţii.

Suntem obişnuiţi cu ante-paradoxurile aferente deciziilor manageriale, care să fie sesizate şi stăpânite.

În doxologia managerială se face abstracţie de necesitatea strictă a  argumentărilor prealabile. În acest fel se asistă la o anume „liberalizare a managementului”, la scoaterea sa de sub chingile metodelor şi tehnicilor de organizare şi conducere.

În România de azi managementul  vieţii noastre nu este şi nu trebuie să fie peste realitate, respectiv să fie „dominatorul”, „conducătorul” sau „dominanţa” asupra proceselor, fenomenelor, obiectelor.

El este şi trebuie să rămână instrument din ce în ce mai liber, flexibil, adaptabil şi catalizator pentru ducerea pe anumite aliniamente a proceselor, fenomenelor, obiectelor spre a atinge anumite stări ale acestora din care să extragem (să delimităm) rezultate.

           

3. Afirmaţie concluzivă

Organizarea şi conducerea convenţional mai bună a vieţii noastre se spijină, uneori şi măcar în parte, pe constatări, predicţii, observaţii, idei, propuneri, recomandări etc. reţinute din opinii exprimate.

Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac