Un nou destin pentru poezie

          Poezia ameninţă prin corpul său firav arheologia peisajului literar general din cauza empatiei sale debordante pentru categorii speciale de receptori (cititori, consumatori de trăiri poetice).

            Un fel de zbor divin înregistrează poezia peste arte, traversând hăuri, păşind pe alei ce se regăsesc uneori pe  poduri ale îngerilor.

            Prin poezie se întrezăreşte spaima de a vedea nesperanţa, când nu mai există visuri posibile. Se petrece aşa ceva datorită faptului că poezia este chiar un fel de vis ocupant al spaţiului şi timpului oniric.

            Cu ajutorul poeziei se pot decripta sloganuri şi se poate uşor pune în discuţie viitorul.

            Apreciem că în plan anticipativ se întrezăresc evoluţii dificile ale poeziei în mediul înconjurător dominat tot mai mult de probleme generale structurale din ce în ce mai puternice.

            Nu mai au şi nu vor mai avea succes portretele acide de poeţi şi cititori, care asemenea portretelor acide de prelaţi intră în criză „de loc” şi spaţiu general,  lipsindu-le „umanizarea obiectivă”.

            Poezia poate deveni instrument de cântec, similar cântecului de pasăre închisă în colivie.

            Această constatare ameninţătoare revine din punerea în discuţie a căilor/ drumurilor cărţilor de poezie către cititor.

            În contemporaneitate, digitalizarea fragilizează librăria tradiţională, iar difuzarea cărţii de poezie „via numeric” necesită alte modele de operaţionalizare.

            În fapt, sunt necesare noi modele de difuzare, care să fie compensatorii faţă de structurile ameninţate ale librăriilor.

            Cu siguranţă, este necesară gândirea pe termen scurt pentru a fundamenta termenul lung, spre a proteja poezia în faţa noilor interese ale librăriilor şi bibliotecilor tradiţionale.

            Profan vorbind, ar fi util preţul mic al cărţii, împrumutul electronizat instantaneu compensatoriu al cărţii de poezie faţă de imprimatul fizic, tradiţional.

            Aşadar, are loc deja renovarea destinului poeziei. Exploararea poetică ambiţioasă trebuie însoţită de ambiţia poetului pentru explorare creativă.

            Scrierea imaginară este similară cu veghea scriitorului peste tot şi toate în scrisul său.

            O nouă decreptitudine fizică este asociată cu mersul poetului printre jaloanele/ bornele posibilităţii, imersiunea sa fiind într-un corp larg, hipersferic şi placid, deţinător de forme şi imagini poetice.

            Literatura poetică există filă cu filă (fila sentimentului, fila pasiunii, a suferinţei, a iubirii ş.a.).

            Întrucât poezia provine şi din lumea doxastică, din rugăciune (acolo este îndoirea, înmuierea...), în condiţiile digitalizării culturale poetul trebuie să părăsească oraşul (cetatea, turnul), să se apropie de furtună, de uragan.

            Curentele poetice sunt degajate, conflictele literare nu mai prezintă interes într-un sistem simbolic prea structurat.

            Locul nou al poeziei în cetatea nouă este marcat de vederea digitalizată a vieţii prin propriile ocheane (cu ochi proprii).

            Şansa poeziei de a deveni suprastructură este legată de suprastructura literară, culturală ş.a. contemporană umanizată.

            În esenţă, poezia poate deveni instrument mai uman de control la distanţă a fiinţei omeneşti.

            Poetul devine purtător de statut de muncitor în domeniul visului.

            El trebuie să fie apt spre a produce şi accepta eclectificarea colecţiilor de sensibilităţi din sentimente.

            În fond, ar putea fi invocat/ creat un val al accesului democratic la poezie şi în poezie.

Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac   

Trezirea din somnul liniştitelor propoziţii metaforice

          a). Există o religie agresivă care cu  îndărătnicie  a  devenit  înfăşurătoare  peste toţi şi toate; este vorba de religia evoluţiei.

            Reflecţiile şi reflexiile critice, analizele logice formale pe aliniamentele ilogice ale spiritului şi societăţii se adună în discursuri metaobiective, culmea,- convenţional acceptate chiar în tărâmul fluid al literaturii generale.

            Refuz să vorbesc despre literatura globală, contrar ataşamentului obstinent al unora care, neputincioşi,  în ariile cu raze reduse de producere nouă (şi nu de reproducere ori interpretare/ reinterpretare) nu-şi găsesc gloria şi recunoaşterea dintr-un pseudo-comportament creativ.

            Este simplu şi la îndemână să  priveşti oceanul fără responsabilitatea stăpânirii vre-unei furtuni. Este la îndemână să te lupţi pentru supravieţuire pe colţul tău de „mare mică”.

            De ce nu se promovează un mediu de reflecţii/ reflexii critice în şcoli, de ce nu se susţin ofensivele anti-ştiinţe pentru a dezechilibra dulcea stagnare a spiritului în colecţii de idei deja descoperite?

            Poate este nevoie de un nou tip de raţionament analitic şi critic a propoziţiilor metaforice vehiculate de oamenii de litere (a nu se confunda dorinţa de a avea un demers critic faţă de ştiinţă cu obscurantismul ştiinţific).

            Metaforic-ul este sinonim cu figurat, conotativ.

            Împotrivirea faţă de metaforă, în cadrul de faţă, este  ostentativă, voit dezechilibrantă pentru a strica liniştea celor ce se cantonează în spatele figuratului, a conotaţiei.

            Înseamnă că în spiritul general nu avem puterea şi abilitatea (ori cunoaşterea) de a „zice mai drept, mai direct” ceea ce vrem să semnalăm.  

           Poezia este regatul găzduitor al metaforelor imediate.  Ea validează  greu  situaţii inspirate din viaţă, din moarte, din industrie, din politică ş.a.

           Teoriile inspirate, mai degrabă conţin noi paradigme decât metafore. 

          Bunăoară, câteva idei despre libertate se regăsesc paradigmatic în relativism, în  timp ce metaforei îi este lăsat loc pentru subiectivitate.

         Tentaţia  de  a  ataca  metafora  se  datorează  poate  insistenţei  de astăzi asupra menţinerii raportului între teorie şi  cunoaştere.

            Lecturile devin din ce în ce mai puţin pluraliste.

            Zicerea subiectelor în mediul digitalizat este tot mai directă, cu consum de timp redus, uneori nesemnificativ.

            Acum trăim interpretarea a ceva/ a orice ca şi cum ar fi/ este descoperit. Subiectele poetice sunt din ce în ce mai puţin interpretate.

            De aceea, devine tot mai discutabilă poziţia actuală a criticii literare (a celei româneşti, europene etc.) faţă de  raportul conotativ al  acesteia asupra istoriei literare pe termen scurt şi mediu.

            În literatura română contemporană nu se văd preocupări mai alarmante faţă de necesitatea poziţionării/ repoziţionării ori a renunţării la reamplasarea lecturii  pe un soi de cale reactivă, de revenire,  de întoarcere a conţinutului spre persoana implicată în citire.

            Sunt însă semne de aventuri nereuşite în vasta lume a lecturii virtualizate.

            Metaforele fac locuri calde de somnolenţă pentru lectura în universul cultural virtual.

            Critica lecturii a ocupat diverse poziţii proprii în timp (metacritică, în fapt critica criticii ş.a.). Astăzi pare că atenţia este concentrată mai mult asupra autorului decât asupra textului. Metaforele slăbesc vigilenţa asupra substanţei scrise: este îndeajunsă conotaţia.

           

         b). În   spaţiul  virtual,   ori   în  paginile  cu  miros  de  cerneală  tipografică  ale revistelor ce servesc literatura română se întâlnesc destule distilări psihobiografice ale autorilor de texte. Se observă un accent de modă pus pe dimensiunea inconştienţei.

            Proporţia prezenţei, de exemplu, a psihocriticii este redusă, comparând prezenţele de întâmpinare pe suprafeţele preponderent psihobiografice ale autorilor.

Încep să fie eludate luările/ instituirile de precauţii faţă de liniile destinului uman. 

           Totuşi, ar trebui să se vorbească din ce în ce mai mult de inconştienţa unor autori  în privinţa textelor lor, în sens nemetaforic.

            Pe de altă parte, se constată că nu este  nevoie atât de acut de rigoare, disciplină pentru a regla contactele cu textele a celui ce le citeşte.

            Precizia acestui nejoc provine din structurile tot mai rigide ale textelor: nu se întrezăreşte mobilitatea lor virtuală (juxtapuneri ulterioare, auto-juxtapuneri, conexiuni, determinări, condiţionări, lipsesc condiţionalităţile textuale ş.a.).

            Acum, un text fascinant nu se măsoară prin mărimea efortului depus în construcţia sa.

            De aceea, metaforele confirmă închiderile, poziţionările de planuri secunde, terţe ş.a, în opoziţie cu faptul că nu este interzis apelul la transparenţă ori supra-transparenţă.

            Puterea limbajului, asumarea directă a subiectelor ce intră în scheme ar trebui să susţină dinamica lecturii.

            Strategia veche a scrierii este formulată în ideea ca  aceasta să  plieze lectura pe căile dorite/ impuse, anteservite/ ante-oferite cititorului, urmărite fiind efectele şi pulsaţiile cerute pe scena practicii  lecturii.

            Scriitorul vremurilor noastre este cel ce uită că cititorul şi procesul de lectură/ lecturare se regăsesc în expresia de interes pentru judecăţi de valoare, în condiţiile în care locul capital în peisaj îl ocupă transferul şi contra-transferul mesajelor cvasi-directe.

            Acum, descoperirea adevărurilor poetice stabilite/ prestabilite se realizează prin muncă fără mişcare, printr-un joc caleidoscopic, în continuă schimbare.

          c). Cadrul   şi    psihologia   limbajului   de   libertinaj    poetic,   observabile   în  unele secvenţe din creaţia literară românească, acum în primul sfert de secol XXI, provin din dubla constrângere a scriitorului: autoimplicare şi paradox contextual.

           Să fim atenţi la re-vindecarea compromiterii până la inconştienţă. Metaforele şi-au trăit o parte din viaţă. Este timpul în care se observă  dinamizarea, diversificarea, întărirea, consolidarea nuanţelor.

            Legea fundamentală  a inconştienţei din creaţia literară este însoţită aplicativ de o neo-entropie.

            Să sperăm că strategia în domeniu nu este pe sens unic.

Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac

                         

Inteligibilitatea poeziei

          Relaţiile care disociază sau unesc poetul cu formele poeziei sale ţin de subiectivitate, de opţiunile creatoare, de atitudini în contextul asumativ al valorilor trăirilor experienţiale percepute sau considerate ţinte pentru percepţii. 

            Între intenţia de creaţie şi lucrare (poezie) imaginile  poetice re-virtualizate sunt  în mişcare, desfăşurarea lor fiind ghidată de pilonii tehnicilor/ metodelor, de cunoştinţe şi de conştiinţa angajatoare în procesul scriitoricesc.

            „Interiorul” poetic este mai concentrat dimensional decât „exteriorul”, iar densitatea specifică a imaginii aspirate este  diferită de largheţea, respectiv greutatea imaginilor cosmice din spaţiul cvasi-nelimitat.

            Subiectivitatea poetului se regăseşte pe cumpăna dintre „interior” şi „exterior”, pe balansări ori în situaţiile tectonice dezechilibrate de demersul intenţional creativ.

            Viziunea este percepută prin sensuri experienţiale  emoţionale directe care oferă concreteţe şi inteligibilitate pentru viitoarea exprimare poetică.

            De aici rezultă posibilul „concept figural poetic”, deţinător de substanţă emoţională catalitică, de mulţimi de arhitecturi din cuvinte, degajând atractivitatea subiectivală a poetului către o temă sau alta.

            Inteligibilitatea poeziei este proiectată pe fundalul formei sale pure.

            Considerăm că valoarea formei pure a poeziei este mai scăzută decât valoarea figurală a acesteia atunci când, finalizată într-o formă superioară din cvasi-comunitatea formalizantă a poeziei generice, se înfăţişează  „naturală”, însoţită de „minerale poetice utile”, organic asociate.

            Între valoarea „formei pure” şi cea a „formei  figurale” se pot isca polarităţi, însă, nicidecum disocieri. Forma pură a poeziei este fundal pentru forma figurală.

            Sensibilitatea poetică şi intenţiile atitudinale ale poetului se înlănţuie; prin auto-sprijin ele devin instrumente funcţionale compuse temporar, vremelnic, reprezentând sursă axiologică esenţială pentru scriere.

            Comprehensiunea citirii poeziei este legată de forma/imaginea figurală a acesteia şi nu neapărat de forma poetică pură, de-altfel ignorantă contextual de către cititor.

            În acest fel, poezia oferă şansă cititorului de a dobândi rol de personaj asociat poetului.

            Cititorul şi poetul, împreună, prin citirea poeziei de către primul parcurg paşi, etape, faze, drumuri, căi ş.a. către „înapoi”, către fundalul „formei pure”, care, reamintim este conjunctivă prin fixaţia ce sugerează stabilitatea traseului „gândire-cunoaştere-concept figural”.

            Formele figurale poetice sunt contributive la procesul de conceptualizare a cunoaşterii prin poezie.

            Imaginaţia este pusă în creuzetul transformativ al substanţei ce leagă cuvintele în zale propoziţionale.

            Poetul, frecvent nu are prezenţă  directă în poezia sa; el este semnal figurativ indirect. Prin semne formalizează analogii, separă obiecte şi acţiuni.

            Imaginile poetice reale sunt strict asociate/ combinate/ articulate cu realităţi poetice imaginare.

            Filierele predominante pentru avans sunt cele ale gândirii prin disjuncţie.

            Poetul se desprinde de masa, volumul, forma şi conţinutul gândirii sale generale şi păşeşte pe capătul de început al unei filiere de avans care conţine sursa catalitică axiologică, potenţial suport pentru „carnea poetică” a poeziei.

            Este la îndemâna poetului intrarea într-un sistem de „joc compoziţional” având cuvintele, propoziţiile, frazele ş.a. drept unelte pentru conturarea simetriilor/ asimetriilor, mizând pe constanţă şi variaţie/ variabilitate în exprimări.

            Compoziţia substanţei manevrate de poet (cuvintele şi limba) intră sub incidenţa unei „fizici a esteticii poeziei”.

            O lege a raţionalităţii  domină autorul prin imersiunea sa voită în principiul unificator al cuvintelor, ca sursă/ origine pentru “forma figurală” a poeziei. 

             Apreciem că sarcina cea mai importantă şi dificilă pentru poet este legată de asigurarea deschideri sensurilor din poezia sa, atâta timp cât el îşi închide formele poetice prin conturarea finală a lucrării. Unele raporturi/ relaţii armonice ar trebui să îmbogăţească ori să sugereze corespondenţele ideatice, deliberat cvasi-definite  în opera sa (poezia finală).

            Mobilitatea ideatică în poezie nu este cea care asigură armonie ci, dimpotrivă, disrupe fundamentele imagistice ale acesteia.

            Fluenţa verbală are expresie pe o masă critică de cuvinte. Fundalul formei şi conţinutului pur al poeziei este doar evocat, însă nu neapărat susţinut de fluiditate ori de influenţa relatării poetice.

            În unele cazuri, volumul cuvintelor este predominant masei/ greutăţii acestora. Atunci apar tensiuni verbale/ scrise între cuvinte, propoziţii, fraze, expresii ş.a, care prevalează în economia figurală a poeziei.

            Forţele de expresie poetică nu se mai regăsesc concentrate în puncte ori subiecte cvasi-pure, deformările de ton şi sugerări fiind afectante în construcţia poetică. 

            În fond, „limpezimea complexităţii” este cea care exprimă interesul şi sinele conştiinţei poetice convenţional favorabil pentru recepţie, învăţare, respectiv trăire în sensibil.

            Experienţa mecanică în poezie este, până la urmă, trăirea particularizată şi exprimarea nivelului subiectivităţii poetului prin corecţia sa „arătată alături” (cititorilor).

            Noi credem că nu sunt „secţiuni sau numere de aur” în poezie, ci doar niveluri caracteristice de limpezime a complexităţii imagistice, ego-ritmice, într-un compromis relaţional/ raportat, dat de inteligibilitatea lucrării şi poet.

            Pe de altă parte, este posibil să se manifeste şi o anume inteligibilitate formală a poeziei, ceea ce dovedeşte existenţa mai multor moduri de înfăţişare a sinteticului/ abstractului cvasi-raţional poetic.

            Glisările, reamplasările, distanţările ş.a. dintr-o poezie se percep în contextul „acţional” al unui act poetic.

            Lumea experienţei poetice parcurge categorizarea cu ajutorul inteligibilităţii poeziei şi, ca atare, cognoscibilitatea realităţii/ irealităţii se obţine pe căi raţionale,  vizuale, virtuale ş.a.

            Inteligibilitatea poeziei nu se poate înfăptui formal/ practic fără inserţia transformativă a subiectivităţii poetului în actul de creaţie a poeziei.  În acest fel se produce exteriorizarea lucrării poetice către perspectivele fenomenologice cvasi-triviale din lumea comună, obişnuită.

            Perspectiva poetică este purtătoare de valori caracterizate de inteligibilitate formală/ informală, directă/ indirectă.

            De aceea, raţionalitatea demersului poetic vizează/ trebuie să vizeze încărcarea formelor (poeziei) cu valori, pentru a fi dăruite mediului înconjurător vizibil, spre înfăţişare cu ajutorul construcţiilor/ edificiilor poetice (poeziei).

Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac

Dominaţia tehnologiilor asupra culturii

          În esenţa sa, civilizaţia umană pare a parcurge un proces general de trivializare cvasi-continuă, întrucât inventarea, căutarea permanentă a noului determină apariţia în prin-planul operaţionalizărilor a instrumentelor acţionale validate, respectiv însuşite/asumate prin/pentru obţinerea de finalităţi.

Instrumentele sunt folosite pentru crearea culturii, suportul infrastructural conceptiv al acesteia fiind adăpostit în metacultura originară, obiectiv constituientă.

Este necesar să se transfere cultura, sau cantităţi/părţi  esenţiale/ fundamentale aparţinând acesteia, de la o generaţie la alta.

Capacitatea de transfer nu provine exclusiv din izvoare instituţionalizate şi nici de la structuri manageriale regăsite distinct în istorie, care să-şi asume/arondeze proprietăţi şi rolulri de transferabilitate şi transcendenţă procesuală.

Cu toate acestea, o etapă sau alta devine depozitară de substanţă culturală, marcând comportamentul social-istoric al vremurilor din intervale delimitate, ceea ce determină semnificaţii şi oportunităţi fizice de vacuamare generaţională a cunoaşterii culturale pe axa timpului.

În unele situaţii, auto-glisarea cantităţilor de cultură, cu semnificaţii în context restructurativ/evolutiv societal, conţine vectori convenţionali catalitici. În alte ocazii, diferite aliniamente culturale au unghiuri independente de avans în timp şi se înfăţişează periodic ajustative/ajustate chiar dacă, în context convenţional,  nu ar fi dorite spre asumare.

Este, de asemenea, discutabilă cerinţa de transfer a cunoaşterii culturale din “dorinţă”, respectiv din motivarea contextuală printr-o legitimare dată de  calitatea decidenţei generaţionale.

Începutul secolului XXI este posibil să fie caracterizat de “nativitatea digitală a culturii”, ceea ce presupune că transferul conţinutului culturii de la actuala generaţie către următoarea generaţie, trebuie realizat cu instrumente încă neimaginate.

Auto-suficienţa transferabilităţii poate marca starea descrisă, iar pericolul tehnic asupra erodării tradiţiei  transmiterii culturii se naşte din noua expresie de interes pentru spaţiul digitalizat.

O populaţie de “imigranţi digitali” se află în tangenţă virtuală cu noile orizonturi culturale ale generaţiilor viitoare.

Componenţii generaţiei marcate de tehnologiile informaţionale depun eforturi de imersiune în câmpul operaţional dat de telecomunicarea fără limite, iar capacitatea sistemului homeostazian uman nu dă semne de articulare cu liniile noi de străpungere trans-operaţională a lumii cunoaşterii culturale, întru transferul culturii esenţializate  de la o generaţie la alta.

Intervalele de adaptare a indivizilor la operaţionalizări tot mai tehnologice, respectiv dens structurate,  se dovedesc a fi mai largi decât cele ale generaţiilor trecute.

O anume cantonare în soluţii pentru cunoaştere culturală era convenţional acceptată pe axa de început a celor două milenii, în situaţia în care exponenţialitatea evolutivă s-a înfăţişat pas cu pas ca metodă mai mult  metafizică, obiectiv formalizată în procesul transferării culturii, respectiv în procesul esenţial de vieţuire a societăţii şi naturii umane.

Abstracţiile vagi şi terenul nefamiliar pentru manifestări ale schimbării culturale, caracteristice noii vieţi intelectuale, – temperează  spiritele care nu pot accelera ideile, acceptându-se pentru transformări euristica necarteziană, întru-un holism dezarmant, aparent brownian.

În cultură se disting tot mai greu lideri, iar politicile şi practicile culturale sunt depersonalizate în mare măsură.

Educaţia este afectată de această neputinţă conjucturală, când tehnologiile ideatice au devansat tehnologiile caracterizate de auto-suficientă operaţională în crearea culturii.

Pare a fi simplificat actul creaţiei culturale, în conjuncţie cu densitatea crescută de semnificaţie şi conţinut, neafişată în întregime emoţional de către creatori.

Interstiţiile sunt poziţii de acces structural emotiv.

Nu este acum necesară “trăirea din plin”, ci “trăirea algoritmizată” pentru atingerea  “trăirii depline”.

Semnificaţiile intervalelor depozitare de substanţă culturală rămân inerte, ascunse în densitatea latentă a actelor culturale digitalizate, comprimate cu ajutorul tehnologiilor dominante şi dominatoare.

Este perioada în care tehnologiile sunt aşezate, stratificate deasupra culturilor.

Tehnologia generică acoperă, ca înfăşurătoare,  cultura generală, care are două alternative de a trăi:

a)  să respire în climatul endogen tehnologic, sau

b) să devină parte tehnică activă, ca element sau cel mult sus-sistem în sistemul tehnologic general, insertat  ca atotputernic în viaţa umană.

Cultura devine din statutul său de lucrare în proces, o înfăţişare cu nou statut, respectiv lucrare regresivă sau transgresivă în infrastructura tehnologică atot-cuprinzătoare în lumea înconjurătoare.

Sub-secvenţele creaţiei se auto-revizuiesc întru înfăţişare.

Între om şi instrumentele culturale simbioza este în erodare, iar bazele creaţiei culturale devin mai ascunse.

Este timpul metafizicii, cantonării dincolo de ziduri, peste înălţimi, iar în spatele resurselor creşte cultura metafizică.

Gesturile creative tradiţionale se reclasifică întru speranţa  creşterii cererii, a  naşterii unor noi posibile utilităţi a lor spre a susţine emoţiile.

E. B. Tylor (1874),  unul din fondatorii antropologiei culturale,  defineşte cultura drept “un întreg complex care cuprinde cunoştinţe, credinţe, arta, morala, trăirea şi alte asemenea elemente şi capabilităţi reunite în om şi la om ca membru al societăţii”.

În sens priorativ, omul are o condiţie în creştere, iar acum constatăm că se înregistrează “degradarea condiţiei umane” prin comprimarea şi ascunderea digitalizată a înfăţişării sale.  Esenţializarea este mai mult ca oricând dinamică.

Homo sapiens, potrivit filozofului francez Henri Bergson, ar putea fi mai degrabă Homo faber, adică se inregistrează structurarea sa de la “ştiutor” la “făcător”, ceea ce astăzi, în digitalizarea pe cale de generalizare, prin nemărginita preocupare de manufacturare a instrumentelor de cunoaştere şi emoţionalizare se dovedeşte a deveni realitate, întru confirmare.

Omul inventează instrumente, care la rândul lor datorită operaţionalizărilor specifice perioadei pe care o trăim (tehnologizarea dominantă) conduc, prin noua producţie culturală, la o anume degradare a condiţiei umane tradiţionale.

O altă condiţie umană sau condiţie umană finală determină atracţiile pragmatice instrumentalizate.

Căile culturale de avans emoţional sunt radical transformate.

Cultura, prin noua sa naştere, este implicit desemnată în comprimări, esenţializări şi noi densităţi.

Nu mai există rezervarea ancestrală, exclusivitatea intangibilă a înfăţişării.

Mediul cognitiv al civilizaţiei este stăpânit de tehnologii.

Etapa de faţă este cea a instrumentelor, respectiv a depozitivelor exogene de cunoaştere, în strânsă legătură cu aparatul endogen uman, aferent gândirii.

Conştiinţa poate fi acum comunicată.
Structura gândirii nu a fost încă efectiv accesată instrumental prin sistemele exogene amintite, dar fără nici un fel de îndoială ea este dominată transformativ de incluziunile impresiilor tehnologice. Mintea umană începe să nu ajungă la capacitatea de înfăţişare pură a actelor sale creative, urmare a intensităţii şi densităţii actelor culturale incluse în aura periferică a gândirii propriu-zise, la frontiera cu mediul înconjurător/exterior absolut.

Natura esenţială a gândirii devine învăluită de o textură culturală generată de tehnologii.

Codificarea semnelor şi semnalelor culturale se află pe spinarea curbei exponenţiale evolutive, ce are pantă mare.

Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac

Din "Înger cu aripi ascunse"

Cuvântul autorului

Poezia este un om

Ea   poate   deveni  icoană,

neţărmurire,

regină me­die­vală din ţările de jos,

trestie unduitoare,

freamăt continuu,

noapte în loc de zi.

De cum apare în lume

devine prizonieră,

în litere de aur poate fi ţintuită.

Adesea coboară între văi,

se-apleacă spre stânga,

rămâne un timp în propria-i singurătate.

Poezia este asociată mai întotdeauna cu tristeţea. Bucuria din poezie este legată de suferinţa fericirii.

Furtuna este învinsă, vrăjită de cântec, obosită numai de către poezie. Ea, poezia când adoarme, oferă furtunii ocazia să respire în odihnă, să se liniştească.

În corpul poeziei există raţiune nelimitată, contur perfect al verbului de mesteacăn pur, ce trage după sine substantivele lacrimilor care adastă pe pervazul unei ferestre, când privirile neauzite sunt întotdeauna dimi­neaţa spre nord sau spre est.

Pe de altă parte, nu există risipire mai mare în lume decât cea dovedită de poezie atunci când se arată tuturor, cu vorbele singurătăţii, într-o sărbătoare continuă, într-o mie de feţe vizibile şi invizibile din rândul poporului de poeţi.

Poate fi văzută poezia dimineaţa dormind în haine roşii, până când soarele se reaşează pe osiile timpului, spre a se consuma întru ardere de visuri ce devin irealităţile de peste zi.

În stânga universului se află locaţii de odihnă a propoziţiilor. Acolo s-au petrecut topiri şi pierderi de cuvinte, într-o chimie ireversibilă, într-o neştiinţă a celei mai pure ştiinţe adevărate.

Nu există generozitate mai mare nicăieri în lume —  poate nici pe marginile cerului, precum cea regăsită în  poezie. Ea se destramă, oferind tuturor soluţii de viaţă.

În aceeaşi secundă a unei cereri, vocea poeziei reverberează bunătatea neînclinată a dăruirii complete din sinele substanţei sale.

Ştie orice vers din poezie să treacă privirile peste cel ce suferă de fericire.

Uneori poezia devine poem, sonet sau pur şi simplu cuvânt, care se cuibăreşte în litere nevorbite.

Urcă în pod uneori, caută sunete, le aduce spre încântare.

Întâia devenire a sa poezia a obţinut-o după regăsirea în sine.

Răbdarea poeziei este o minunată deghizare, o dispe­rare devenită virtute.

Ritmurile poeziei sunt obişnuite să plângă. Lacrimile rezultate devin şirag de aur, arătat după-amiaza ca semn în faţa celui ce suferă de fericire.

Căutătoare de nemărginire este poezia, deoarece merge străină de sine pe străzi, circulă prin oraşe medievale, se răstălmăceşte în balansuri de după miezul nopţii, privind într-o zare numai de ea ştiută.

Are trei promisiuni poezia:

1) să nu se despartă de lumea comună,

2) să aibă grijă de singurul său izvor şi

3) să împlinească ştiinţa continuării cu fire de aur, bătute în efigii de vis natural.

Se dovedeşte superioară poezia, deasupra tuturor şi în toate, regăsindu-se în aşa fel încât între ziduri de aer sfânt a construit o nouă ţară, o nouă patrie, în care adastă, în chip paralel, un cerb nordic, hăituit, dezrădăcinat din iubirea de iubire.

Într-o astfel de situaţie, poezia nu este om:

Ea este devenire, este chiar aurul viu, noapte luminată, zi neostoită, univers fără limite.

În egală măsură, este necuvânt, tremur de fericire, cântec (Romance d`amour), depărtare, topire, scoborâre în sine.

Este icoană reală, superbă dropie de câmpie, căreia i se sărută talpa piciorului drept, a celui stâng, privirea tristă, zâmbetul de statuie fără formă de vis treaz.

Un fel de survenire este poezia întru respect neţărmurit al promisiunilor, gând larg, geometrie fără contururi. Ea este sosire în prag de după-amiază, emoţie sculptată, pian de toamnă, colţ de univers într-o odaie caldă.

Se pare că poezia este compusă din nelitere, din umbre de dor, din fulgi de nea, prinşi în luna septembrie pe o palmă de vis dintre munţi.

Durere este sensul poeziei, eliberare întru desfacerea libertăţii, prizonieră stranie, dependenţă de orizont, reînscenare pe scena comună.

Orice cuvânt produce rană în trupul  şi inima poeziei.

Orice voce ridicată mai sus de glezna sa de aur pur pune fiorul nesomnului într-o balanţă a suferinţei trecute.

Nu-i pasă poeziei de sine.

Într-o toamnă a unui an s-au atins roadele de-o sfântă întoarcere în survenirea de sine. În ziua a doua erau ritmuri de poem în cohorte de visuri.

Reîntregiri s-au petrecut, — neimaginate vreodată,  între poet şi poezie.

Arta cea mare este legată de punerea în pericol a spaţiului, a timpului şi moleculei spre a obţine un vis format dintr-un amestec etern.

Luată de mână, odată, în marele său trecut, poezia a aflat că are aripi, dar trebuie să le ţină ascunse.

A umblat pe străzile unui mare oraş, a cutreierat orizonturile unui mare cer, sub aripa sfântă a părintelui său.

De aceea, poezia nu este un om.

Cu siguranţă, este un înger cu aripi ascunse, rănite de iubire.

Bucură-te înger,
care ai sub aripa ta un poet.

Acesta te iubeşte
pe tine poezie,
întru veşnică vindecare.

(oricând, fără dată)

Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac