Poezia ameninţă prin
corpul său firav arheologia peisajului literar general din cauza empatiei sale debordante
pentru categorii speciale de receptori (cititori, consumatori de trăiri poetice).
Un fel de zbor divin
înregistrează poezia peste arte, traversând hăuri, păşind pe alei ce se
regăsesc uneori pe poduri ale îngerilor.
Prin poezie se
întrezăreşte spaima de a vedea nesperanţa, când nu mai există visuri posibile.
Se petrece aşa ceva datorită faptului că poezia este chiar un fel de vis
ocupant al spaţiului şi timpului oniric.
Cu ajutorul poeziei se pot
decripta sloganuri şi se poate uşor pune în discuţie viitorul.
Apreciem că în plan
anticipativ se întrezăresc evoluţii dificile ale poeziei în mediul înconjurător
dominat tot mai mult de probleme generale structurale din ce în ce mai
puternice.
Nu mai au şi nu vor mai
avea succes portretele acide de poeţi şi cititori, care asemenea portretelor
acide de prelaţi intră în criză „de loc” şi spaţiu general, lipsindu-le „umanizarea obiectivă”.
Poezia poate deveni
instrument de cântec, similar cântecului de pasăre închisă în colivie.
Această constatare
ameninţătoare revine din punerea în discuţie a căilor/ drumurilor cărţilor de poezie
către cititor.
În contemporaneitate,
digitalizarea fragilizează librăria tradiţională, iar difuzarea cărţii de
poezie „via numeric” necesită alte modele de operaţionalizare.
În fapt, sunt necesare noi
modele de difuzare, care să fie compensatorii faţă de structurile ameninţate
ale librăriilor.
Cu siguranţă, este
necesară gândirea pe termen scurt pentru a fundamenta termenul lung, spre a
proteja poezia în faţa noilor interese ale librăriilor şi bibliotecilor
tradiţionale.
Profan vorbind, ar fi util
preţul mic al cărţii, împrumutul electronizat instantaneu compensatoriu al
cărţii de poezie faţă de imprimatul fizic, tradiţional.
Aşadar, are loc deja renovarea destinului poeziei.
Exploararea poetică ambiţioasă trebuie însoţită de ambiţia poetului pentru
explorare creativă.
Scrierea imaginară este
similară cu veghea scriitorului peste tot şi toate în scrisul său.
O nouă decreptitudine
fizică este asociată cu mersul poetului printre jaloanele/ bornele
posibilităţii, imersiunea sa fiind într-un corp larg, hipersferic şi placid, deţinător de forme şi imagini poetice.
Literatura poetică există
filă cu filă (fila sentimentului, fila pasiunii, a suferinţei, a iubirii ş.a.).
Întrucât poezia provine şi
din lumea doxastică, din rugăciune (acolo este îndoirea, înmuierea...), în condiţiile
digitalizării culturale poetul trebuie să părăsească oraşul (cetatea, turnul),
să se apropie de furtună, de uragan.
Curentele poetice sunt
degajate, conflictele literare nu mai prezintă interes într-un sistem simbolic
prea structurat.
Locul nou al poeziei în
cetatea nouă este marcat de vederea digitalizată a vieţii prin propriile
ocheane (cu ochi proprii).
Şansa poeziei de a deveni
suprastructură este legată de suprastructura literară, culturală ş.a.
contemporană umanizată.
În esenţă, poezia poate
deveni instrument mai uman de control la distanţă a fiinţei omeneşti.
Poetul devine purtător de
statut de muncitor în domeniul visului.
El trebuie să fie apt spre
a produce şi accepta eclectificarea colecţiilor de sensibilităţi din
sentimente.
În fond, ar putea fi
invocat/ creat un val al accesului democratic la poezie şi în poezie.
Copyright © Ioan V. Gâf-Deac
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu