Politica si politicienii români în anul 2012. Privire în oglindă.

Imposibilitatea salvării intelectualului  

(Note paralele: Ştefan Zweig despre Erasmus din Rotterdam)  

Zweig, Şt.  – Erasmus de Rotterdam, (trad.din lb.germană, E.Relgis), Ed. a II-a, Editura Naţională – Ciornei SA, Bucureşti, 1937                                                          

1)      “Am încercat să aflu dacă Erasmus de Rotterdam e din partidul acela. Dar, un oarecare comerciant îmi răspunse: “Erasmus est homo pro se” (Erasmus este totdeauna pentru el însuşi)”, (Epistolae Obscurorum Virorum, 1515).

2)      Erasmus: orânduirea armonioasă a contrariilor în spiritul umanităţii.

3)      Va izbuti întotdeauna mai uşor spiritul de partid, care îndreaptă într-o anumită direcţie veşnica nemulţumire omenească.

4)      Partizanii unei viitoare înţelegeri a întregii omeniri, trebuie să ştie lămurit că opera lor este necurmat ameninţată de veşnicele impulsiuni iraţionale ale pasiunii.

5)      Intelectualilor le este îndeajuns, în toiul divergenţelor politice, sociale sau religioase, să se ţină departe de învălmăşeală, să privească cu inima nepărtinitoare deasupra pasiunilor politice: - în această privinţă Goethe a dat cel mai bun exemplu, continuând să-şi creeze netulburat opera sa intimă, în mijlocul tumultuoaselor războaie napoleoniene.

    Uneori însă, foarte rar în cursul secolelor, se ivesc încordări potrivnice, de o violenţă pustiitoare, încât lumea întreagă este sfâşiată ca o pânză – (tăierea este peste fiecare ţară, oraş, casă, familie, inimă). Individul este cuprins atunci de cumplita apăsare a uriaşei forţe a maselor şi el nu se poate apăra, nu poate scăpa de nebunia colectivă, nefiindu-i îngăduită nici o stare sigură, colaterală, complementară.
     Voinţa individului este dezarmată în astfel de momente înspăimântătoare, ale nebuniei maselor şi dezbinării universale.
     Sfera izolată a contemplaţiei nu mai oferă posibilitatea salvării intelectualului. Vremurile îl silesc să intre în vălmăşag, într-o tabără sau alta, la dreapta sau la stânga, să se ataşeze unui partid, să asculte de o lozincă.
     Nici unul dintre sutele de mii şi milioanele de luptători nu are atunci nevoie de mai mult curaj, de mai multă tărie decât omul care stă la mijloc şi care nu vrea să se supună nici unei sminteli de partid, nici unei credinţe unilaterale.
      La dreapta sunt excese şi la stânga sunt excese.
     Pentru că nu vrea să aparţină nici unui partid, Erasmus se pune rău cu amândouă: “pentru mine,  Guelfii fac cât Ghibelinii, iar Ghibelinii cât Guelfii”.

      Insă, îndată ce taberele îşi dau seama că omul acesta liber nu prestează jurământ pentru nici o credinţă străină şi nu vrea să-şi dea sprijinul nici unei dogme, ura şi batjocura se năpustesc asupra lui din dreapta şi din stânga.
      Dar nici ameninţarea şi nici defăimarea nu-l pot urni pe Erasmus, spre a merge către un partid sau altul: “nulli concedo”, nu vreau să aparţin nimănui, ci “homo per se”, om numai pentru el însuşi, până la ultima consecvenţă.
      Împotriva politicienilor, a celor care aţâţă şi îndrumă spre o pasiune unilaterală, - omul intelectual Erasmus are datoria de a fi înţelegător şi împăciuitor, de a fi omul măsurii şi al căii de mijloc. El nu are să stea pe nici unul din fronturi, însă nu la marginea partidelor, nu la o parte, ci deasupra lor (au-dessus de la melee).
       Această atitudine nu este indiferenţă sau nestatornicie, nu este laşitate sau nehotărâre.
       S-a aplecat cu prudenţă într-o parte, s-a încovoiat adânc ca o trestie la dreapta şi la stânga – însă numai ca să nu fie frânt şi ca să se ridice totdeauna din nou.
       Erasmus a rămas credincios întregii omeniri decât unui clan anumit.

6)      Istoria este nedreaptă faţă de învinşi. Ea nu prea iubeşte pe oamenii moderaţi, pe mijlocitori şi împăciuitori, pe oamenii de omenie. Favoriţii ei sunt pătimaşii, cei fără de măsură, aventurierii sălbatici ai gândirii şi ai faptei. De aceea, ea trece cu vederea, aproape dispreţuitoare, pe acei tăcuţi slujitori ai omenescului.

7)      Printr-o parolă, o bandă devine un partid; prin organizare ea devine armată şi, printr-o dogmă, se pune în mişcare.

8)      Pentru om nu este o vină mai împovărătoare decât aceea de a da, printr-o ideologie unilaterală, pretextul decisiv pentru deslănţuirea violenţei, care se află latentă în sânul maselor.

Omul de partid stârneşte forţe primitive, care depăşesc repede gândurile şi intenţiile sale iniţiale, distrugând intenţiile curate.

A sufla într-o flacără potolită înseamnă a genera o văpaie nimicitoare.

Cine aţâţă supremaţia unui sistem de gândire, de credinţă şi de viaţă, acela trebuie să îşi recunoască responsabilitatea.

9)      Omul cu educaţie umanistă, pătruns de sentimente umane în sensul erasmic, nu trebuie să se alieze nici unei ideologii: - prin esenţa lor, toate ideile tind spre hegemonie.

El nu are de ce să se ataşeze vreunui partid, căci datoria fiecărui om de partid este să vadă, să simtă, să gândească în mod părtinitor.

Dreptatea este imposibilă fără libertate.

10) Erasmus recunoaşte fiecărei idei dreptul ei, dar nu pretenţia de a avea totdeauna dreptate.

11) Adevărul nu trebuie spus totdeauna în întregime; multe depind de felul cum el este enunţat.

redare Copyright ©, Ioan  V. Gâf-Deac