Reorganizarea realităţii cu ajutorul poeziei

Cuvintele scrise, rostite, vorbite, “zise” ş.a. au devenit un corp instrumental lingvistic de reproducere culturală, de mijlocire a înfăţişării trăirilor emoţionale poetice.

Poeţii acaparează părţi din corpul complex al cuvintelor şi supun sonoritatea, sensurile şi semnificaţiile simbolice ale acestora în interesul propriu, legat de dorinţa de a crea poezie.

         Scopul dorinţei generice a oamenilor-poeţi nu este de a vinde produsul poetic, ori de a întări cultura poetică ci, în esenţă, este vizată echivalarea trăirilor în minţi diferite, în areal găzduitor al comportamentului uman/umanist deosebit, diferit între alte areale.

      Poezia poate reorganiza realitatea, astfel încât alte minţi decât cea a poetului să eludeze secvenţial, în spaţiu şi timp, lumea din jurul celui ce scrie, lumea lui exterioară.

          Ca atare, poetul decide, cititorul execută decizia prin voinţă şi angajament imuabil.

     Are loc remodelarea valorică a reproducerilor emoţionale, o anume omogenizare intenţională a interesului cititorului de “a trăi şi altceva”.

       Poetul formalizează, astfel, o “industrie” ajutătoare pentru nesăţietatea experienţelor emoţionale.

     Munca poetică grea, angajamentul cumpătat al cititorului şi devoţiunea culturală -  estetică induc toleranţa, egalitatea şi simplitatea accesului la acel “altceva poetic”.

    Poeţii detailişti pun la dispoziţia oricui cuvinte, pentru atingerea autosuficienţei consumeriste poetice în rîndul cititorilor.

      Oferta de consens poetic este deseori ternă. În schimb, lipsa de consens poetic consimte deranjamentele în privinţa înţelegerii vieţii cu ajutorul cuvintelor.

        Poezia nu se bazează pe împărţire, disociere, destructurări ulterioare creaţiei sale. Neavând rol ulterior operaţional, poezia se desproprietăreşte de la poet şi devine proprietate comună eterică.

       Suplimentarea apropierii cuvintelor de cititor nu se mai poate face după scrierea poeziei. (Bunăoară, scrierea cuvintelor poeziei cu litere aurite are acelaşi efect ca şi cel din scrierea cuvintelor cu cerneală sau tuş vegetal).

         Poetul ar avea tentaţia ofertei poeziei sale întru consum de serie. Însă, el nu are control făţiş asupra modului de consum poetic. Poezia, totuşi, poate să uniformizeze perspective, să producă tangenţe între cunoştinţe şi dorinţe de trăiri experienţiale emoţionale.

            Trăirile poetice personale ale cititorului (altele decât cele din rezonanţele/ecourile din poezii) sunt obstacole, piedici pentru introducerea în circuitul consumerist a fiecărei noi poezii din portofoliul unui om-poet.

          Cititorii de peste tot sunt uniţi cu ajutorul cuvintelor (uneori, cu aceleaşi cuvinte, cu acelaşi grup de cuvinte).Cuvintele din poezie se contopesc în nostalgii, în saturaţii şi singurătăţi ale cititorului.

            Nu se întâlnesc niciodată mişcări succesive ale poeziilor şi se omite complet discuţia despre eficienţa poetică.

            Problemele interne ale poeziilor sunt stagnante, ascunse, netransmisibile. Loialităţile “cititor-poezie” se construiesc pe baze transformative, texturale din context, centrate pe voinţa liberă de osmoză între poet şi cititor.

           Nu există poezie reciclabilă. De regulă, rescrierea unei poezii reprezintă un eşec.

Odată fixate eforturile creatoare într-o poezie, alte eforturi nu se articulează cu sistemul referenţial al puterii poetice.

        Poezia cedează excelenţa sa prin consumul “luării la cunoştinţă” de către cel ce o citeşte.

            Nu se întâlnesc generaţii de poezii, ci doar generaţii de poeţi.

      Realitatea poetică ar trebui să întruchipeze vizibilitatea activităţilor cognitive, nu neaparat cunoaşterea în sine. Acest rol ar putea arăta dacă se manifestă deosebirile dintre arta poetică, meseria poetică (dacă aceasta este asumată şi există), respectiv cunoaşterea în sine.

       Anticii foloseau poezia pentru exprimarea diferitelor tipuri de activităţi, pentru măsurarea aptitudinilor, contopind cunoaşterea cu experienţa.

        Evaluările gândirii aristotelice conduc la ideea că poezia denumeşte activităţi creatoare, arta poetică fiind, până la urmă, deprindere creatoare, care operează în baza raţiunii căutătoare de adevăr.

           Este observabilă refragmentarea viziunii referitoare la artă, ori creaţie cu ajutorul poeziei.

            Visul de aur al poeziei ar fi cel al imunităţii la segmentare. Sub-delimitările poeziei nepermise permit sub-delimitări poetice (succesiuni de imagini poetice).

            Viaţa şi lumea beneficiază de resegmentarea poeziei. Apollo este ocrotitorul poeziei, Calliopea este muza poeziei epice, Eutherpe devine muza poeziei lirice iar Erato susţine şi protejează poezia retorică.

            Se observă că viaţa şi corpul monolit al poeziei, caracterizat de unidimensionalitate existenţială, de fiinţă atemporală în sine, nu au fost ferite de apropieri de interese din partea muzelor, a zeilor. Aceşti actori (muze şi zei) sunt tăietori ai axei de unidimensionalitate existenţială şi de orientare/sens de avans a poeziei generale, în sine.

            Poezia înconjurată de “îngrijiri zeieşti” şi “muzeale”, provenite din realităţi cereşti, virtuale, rezistă însă ca fenomen unidimensional, păstrându-se “neatinsă”, autoreflectându-se în izolarea sa vie. (Cine ar putea ucide poezia, cine ar putea să o şteargă din realitatea fenomenologică vie?)

          Poezia, în realitate, este un fenomen liber; mecanica şi legile mecanicii nu pot delimita, limita, segmenta corpul poeziei. Acustica nu poate opri sunetul imaginilor poetice vorbitoare.

            Înfăţişarea mută a poeziei constă în puterea sa misterioasă de “a fi”, neînrudită cu nimeni şi nimic.

            Arhetipuri cereşti divine arătate, ideile lucrărilor înviate, multiplicarea intuitivă reală a realităţii, - toate acestea conferă poeziei mimensis aproape sacru, ideal în ochii oamenilor din realitatea exterioară lor.

            În realitatea interioară a omului, poezia determină vizibilitatea invizibilului, cu ajutorul elocvenţei libertăţii de a procesa acţiuni emoţionale. Vorbirea frumoasă a poeziei înseamnă supunerea sa (mai degrabă cedare din nesupunerea sa absolută) la elocvenţă, spre a oferi poetului statutul de artist absolut liber.

            Segmentarea interioară a trăirilor emoţionale poetice este lucrarea de constructor a omului – cititor, spre a fi edificator contributiv la desăvârşirea lucrurilor minunate, finalizate parţial de natură.

        Poezia ditirambică, de exemplu, devine săltăreaţa dansului paşnic al imaginilor poetice, care stau la rând spre a fi puse în ziduri de mătase şi adieri moi, între care dorm intrinsec, liniştite, cuvintele.

      Se întâlnesc, desigur, specificităţi ale trăirilor emoţionale, experienţiale, care ocazionează operatori diferenţiali întru înfăţişare, ceea ce se adună într-un tip sau altul, gen sau altul de poezie. În această textură convenţională, inteligibilă a diferenţelor/diferenţierilor între felul trăirilor emoţionale experienţiale se află o sub-textură a reproducerii acestora din urmă cu ajutorul poeziei.

            Căci, poezia nu este trăire emoţională experienţială ci “reproducerea” ori “iniţierea” pentru răspândire, difuzare a efectelor/rezultatelor trăirilor în cauză, prin intermediul imaginilor poetice.

       Realitatea este, astfel, înobilată cu substanţă reflectativă din trăiri emoţionale experienţiale, regăsindu-se, în mod obligatoriu, nu reconstruită, rearanjată nederanjant, ci complementar, adiacent, osmotic, prin articulări, extensii ş.a. (...)

         Realitatea exterioară poate fi, aşadar, ajustată, restructurată, modificată, transformată, reorganizată ş.a. cu ajutorul cuvintelor din poezie, deci cu ajutorul poeziei, atâta timp cât ele (cuvintele) sunt opuse altor formule de înfăţişare a unui sistem trivializat de referinţe experenţiale emoţionale, spre a deveni date de intrare, de pornire a fiinţării frumuseţii şi plăcerii estetice.

Arta cuvântului fixează poezia în sistemul de pornire a restructurării realităţii întru convenţionalităţile binelui, frumosului, armoniei, echilibrului mereu dezechilibrat, marcând astfel avansul spaţio-temporal al omului.

 (Din volumul Fizica şi metafizica poeziei, 201..)

                       Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac