Din "Înger cu aripi ascunse"

Cuvântul autorului

Poezia este un om

Ea   poate   deveni  icoană,

neţărmurire,

regină me­die­vală din ţările de jos,

trestie unduitoare,

freamăt continuu,

noapte în loc de zi.

De cum apare în lume

devine prizonieră,

în litere de aur poate fi ţintuită.

Adesea coboară între văi,

se-apleacă spre stânga,

rămâne un timp în propria-i singurătate.

Poezia este asociată mai întotdeauna cu tristeţea. Bucuria din poezie este legată de suferinţa fericirii.

Furtuna este învinsă, vrăjită de cântec, obosită numai de către poezie. Ea, poezia când adoarme, oferă furtunii ocazia să respire în odihnă, să se liniştească.

În corpul poeziei există raţiune nelimitată, contur perfect al verbului de mesteacăn pur, ce trage după sine substantivele lacrimilor care adastă pe pervazul unei ferestre, când privirile neauzite sunt întotdeauna dimi­neaţa spre nord sau spre est.

Pe de altă parte, nu există risipire mai mare în lume decât cea dovedită de poezie atunci când se arată tuturor, cu vorbele singurătăţii, într-o sărbătoare continuă, într-o mie de feţe vizibile şi invizibile din rândul poporului de poeţi.

Poate fi văzută poezia dimineaţa dormind în haine roşii, până când soarele se reaşează pe osiile timpului, spre a se consuma întru ardere de visuri ce devin irealităţile de peste zi.

În stânga universului se află locaţii de odihnă a propoziţiilor. Acolo s-au petrecut topiri şi pierderi de cuvinte, într-o chimie ireversibilă, într-o neştiinţă a celei mai pure ştiinţe adevărate.

Nu există generozitate mai mare nicăieri în lume —  poate nici pe marginile cerului, precum cea regăsită în  poezie. Ea se destramă, oferind tuturor soluţii de viaţă.

În aceeaşi secundă a unei cereri, vocea poeziei reverberează bunătatea neînclinată a dăruirii complete din sinele substanţei sale.

Ştie orice vers din poezie să treacă privirile peste cel ce suferă de fericire.

Uneori poezia devine poem, sonet sau pur şi simplu cuvânt, care se cuibăreşte în litere nevorbite.

Urcă în pod uneori, caută sunete, le aduce spre încântare.

Întâia devenire a sa poezia a obţinut-o după regăsirea în sine.

Răbdarea poeziei este o minunată deghizare, o dispe­rare devenită virtute.

Ritmurile poeziei sunt obişnuite să plângă. Lacrimile rezultate devin şirag de aur, arătat după-amiaza ca semn în faţa celui ce suferă de fericire.

Căutătoare de nemărginire este poezia, deoarece merge străină de sine pe străzi, circulă prin oraşe medievale, se răstălmăceşte în balansuri de după miezul nopţii, privind într-o zare numai de ea ştiută.

Are trei promisiuni poezia:

1) să nu se despartă de lumea comună,

2) să aibă grijă de singurul său izvor şi

3) să împlinească ştiinţa continuării cu fire de aur, bătute în efigii de vis natural.

Se dovedeşte superioară poezia, deasupra tuturor şi în toate, regăsindu-se în aşa fel încât între ziduri de aer sfânt a construit o nouă ţară, o nouă patrie, în care adastă, în chip paralel, un cerb nordic, hăituit, dezrădăcinat din iubirea de iubire.

Într-o astfel de situaţie, poezia nu este om:

Ea este devenire, este chiar aurul viu, noapte luminată, zi neostoită, univers fără limite.

În egală măsură, este necuvânt, tremur de fericire, cântec (Romance d`amour), depărtare, topire, scoborâre în sine.

Este icoană reală, superbă dropie de câmpie, căreia i se sărută talpa piciorului drept, a celui stâng, privirea tristă, zâmbetul de statuie fără formă de vis treaz.

Un fel de survenire este poezia întru respect neţărmurit al promisiunilor, gând larg, geometrie fără contururi. Ea este sosire în prag de după-amiază, emoţie sculptată, pian de toamnă, colţ de univers într-o odaie caldă.

Se pare că poezia este compusă din nelitere, din umbre de dor, din fulgi de nea, prinşi în luna septembrie pe o palmă de vis dintre munţi.

Durere este sensul poeziei, eliberare întru desfacerea libertăţii, prizonieră stranie, dependenţă de orizont, reînscenare pe scena comună.

Orice cuvânt produce rană în trupul  şi inima poeziei.

Orice voce ridicată mai sus de glezna sa de aur pur pune fiorul nesomnului într-o balanţă a suferinţei trecute.

Nu-i pasă poeziei de sine.

Într-o toamnă a unui an s-au atins roadele de-o sfântă întoarcere în survenirea de sine. În ziua a doua erau ritmuri de poem în cohorte de visuri.

Reîntregiri s-au petrecut, — neimaginate vreodată,  între poet şi poezie.

Arta cea mare este legată de punerea în pericol a spaţiului, a timpului şi moleculei spre a obţine un vis format dintr-un amestec etern.

Luată de mână, odată, în marele său trecut, poezia a aflat că are aripi, dar trebuie să le ţină ascunse.

A umblat pe străzile unui mare oraş, a cutreierat orizonturile unui mare cer, sub aripa sfântă a părintelui său.

De aceea, poezia nu este un om.

Cu siguranţă, este un înger cu aripi ascunse, rănite de iubire.

Bucură-te înger,
care ai sub aripa ta un poet.

Acesta te iubeşte
pe tine poezie,
întru veşnică vindecare.

(oricând, fără dată)

Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac