duminică, 5 octombrie 2014

Legătura circumstanţială poet-cititor



 Lui  Aurel Pop, - nordic stăpân al poeziei

Poetul are o oglindă a propriei sale măşti: cartea.
Cunoaşterea poetică este accesibilă celui ce are, cel puţin, ucenicia folosirii cărţii, în general, şi a celei de versuri/poezii, în particular.
Pe de altă parte, poetul nu are nevoie de această ucenicie, întrucât el nu îşi impune ca scop scrierea unei cărţi, ci doar scrierea de versuri/poezii.
Cartea, în această perspectivă, devine vulgarizatoare pentru poet.
Cititorii însă, nu trăiesc în colectiv ori simultan, ceea ce este perceptibil ca  adresare din poezia unui peot. Nici felul de a interpreta fenomenele, imaginile, ideile dintr-o poezie nu este simultan, comun ori identic în rândul cititorilor, chiar dacă nu lipseşte dimensiunea comună-fizică a lucrării poetice, fixată cu ajutorul cuvintelor scrise şi tipărite, care sunt în proprietatea tuturor.
O ponderabilitate virtuală a fiecărei lucrări poetice există în rândul tuturor oamenilor cititori de  poezii.
De aceea, poezia poate reprezenta un caz particular al gravitaţiei: ea umblă prin lume diferenţiat ponderentă.  Una şi aceeaşi lucrare poetică are greutate diferită în rândul oamenilor cititori, în chiar acelaşi punct al intersecţiei dintre latitudine şi longitudine pământească.
Versurile au dimensiuni senzoriale, care nu sunt transportate de la un om la altul decât renăscute în fiecare secundă din difuzarea poeziei dintr-un loc în alt loc, de la un subiect uman la altul.
O anume substanţă de continuum abstract se concretizează prin exteriorizarea poeziei (în înţeles de separare), într-o experienţă poetică globală, fâşie de aură în jurul globului pământesc găzduitor de poeţi şi cititori.
Ceea ce oferă calitate vitală poeziei revine din capacitatea sa de deschidere la evenimente, la sinergie şi emergenţă, prin faptul că este complet/perfect intangibilă (nu există 1 kg de poezie).
Doar poetul îşi vede cu adevărat poezia sa de neatins. El scrie poezia, o vede, dar nu o poate atinge, pipăi, ridica, deplasa ş.a.
Aşadar, avem de-aface cu imponderabilitatea absolută, marcată exemplificativ prin poezia în sine.
Iată de ce poezia este un fenomen de extremă complexitate, angajată în domesticirea părţilor de viaţă cu ajutorul cunoaşterii poetice decantată din cunoaşterea sălbatică.
            Poezia nu pune în ordine, ci mai degrabă pune în dezordine omul, îndemnat să circule prin organizarea şi conducerea sălbatică a vieţii naturale.
            Totuşi, poeţii şi cititorii nu se stânjenesc reciproc, din perspective cantitative ei avansează, asumându-şi informaţiile poetice naive purtate de poezia nativă.
            Poezia nu este în stare de unanimitate ci este, în fapt, şi declarativ circumstanţială între poet şi cititor.
            Este interesant de remarcat că între poet, poezie şi cititor chiar solidaritatea este circumstanţială.
            Mai degrabă proza este contributivă la o anume solidaritate fundamentală a sentimentelor tipărite, amintite.
            Mereu, necredincioşii poeziei ucid credincioşii poeziei.
            În rândul oamenilor, până la urmă, poezia dă aura pozitivităţii şi acceptă liniştirea, odată cu epuizarea unui eveniment, fenomen etc.
            Nu s-a întâlnit vreo poezie ucigând poezie şi invers.
            Mizând pe sentimente, poezia ignoră nesentimentele.
            Pe această bază, poezia ajută la conturarea omului total şi încearcă să pună pe acelaşi plan mulţimea cvasi-infinită de fapte şi fenomene ce privesc omul simplu.
           Uneori, se petrece efectul de  bumerang poet-cititor-poet, ocazie cu care se destructurează clasificările şi relaţiile antestabilite între aceştia. Este momentul în care se pot dezvolta atitudini diferite, diferenţiate şi/sau diferenţiale.
           Partiţiile poet-cititor sunt puţin înţelese, întrucât înlăturarea nedeterminărilor în privinţa posibilului relaţional partitiv, între cei doi actori, nu este preocupare omenească de prim rang.
 Starea relaţională generală între cei doi are, mai degrabă, funcţionalitatea „duhului” poetic acoperitor.
           Partiţiile aparent neînţelese nu sunt în acordanţă cu deplinătatea trăirilor emoţionale poetice.
           Se întâlnesc fragmente, părţi de imagini poetice  care „joacă”, ori sunt tranzacţionate între poet şi cititor.
           Centrul adevărului pentru problema de mai sus (a partiţiilor poetice) se află în disocierea cunoaşterii, ca acţiune poetică.
            Poetul îşi impune misiunea dihotomică de a accelera înţelegerea partiţiilor poetice, întru oferirea către lume a întregului sistem central poetic, creat prin scrierea unei poezii.
            Timpul lărgit al poeziei se împlineşte prin ciclizarea lucrării poetice, aceasta devenind, alături de alte versuri, grup ponderal, lansat mesagistic într-un întreg univers.
            Cel mai particularizat aspect comunicaţional, referitor la poezie, este că, în fapt, cu ajutorul acesteia se pot transmite esenţe sau elemente referitoare la esenţe (caracterizări, contururi, conţinuturi ş.a.).
            Puterea poeziei de a discrimina mijloacele de comunicare, prin însăşi definirea sa ca mijloc de transmitere, nu aureolează baza de cunoaştere a lumii.
            Ea, poezia, nu poate fi sesizată şi fixată temporal într-o oră reală, cu toate că nivelul scrierii este mai localizator decât nivelul verbalizării poetice.
            Cititorul nu conştientizează conceptul de poezie, însă recurge la memorarea/reţinerea imaginilor poetice cu ajutorul conceptualizării.
            O poezie modelează cunoştinţele în manieră diversificată, diferită, în raport de clasa de imagini sistematizate cu ajutorul sugestiilor promovate de cuvinte.
            Poezia este o problemă de reprezentare mentală, iar învăţarea poetică este o chestiune de comunicare, de transfer a informaţiilor de la scris la verbal, în conştiinţă.
            Aceeaşi poezie, în acelaşi loc, în acelaşi timp, însă sub unghi de lectură diferit, în rândul diferiţilor oameni, oferă distanţări/distanţieri simbolice.
            Poezia nu poate avea verbalizare generalizată.
            Pentru poezie nu există, undeva în lume, loc distinct şi separat, nici timp distinct, fixat.
            Însă, în raport cu cititorul, poezia se află la o anume distanţă şi defazată (mereu în trecut) în timp.
            Scrierea poeziei este contributivă la ontologizarea caligrafierii şi dacă aceasta (poezia) evadează din scris, acest demers nu poate fi înfăptuit fără riscuri de condiţionalitate.
       Dorinţele pot fi însă conjurate, spaţiul se poate abstractiza, iar fenomenul creaţiei poeziei devine contributiv la ontologizarea poetică.
            Esenţa verbalizantă a poeziei se ascunde sub caligrafie.
            Totuşi, omul este principalul difuzor al poeziei, deoarece mijloacele de transmitere/comunicare se modifică de la persoană la persoană.
           Interiorul tehnologiei poetice nu are resorturi proprii de autodifuzare. Un mijloc (de exemplu, cartea tipărită) anulează distanţele simbolice dintre poet şi cititor, iar prin omogenizarea cuvintelor se multiplică potenţialul de apel la sisteme referenţiale poetice diferite, diversificate, acest aspect facilitând acroşajul lucrării poetice de un vector difuzor.
            Costul transportului poeziei n-ar trebui căutat altundeva decât în energie.
            Poezia nu are concepte analogice certificate şi, de aceea, nedispensările de specificaţii o fac potrivită difuzării.
          Iată, că între poet şi cititor, poezia se spulberă, însă fără a se risipi, a se consuma cu sine, sau să se rupă din întregul său. Analogia supremă, între mai mulţi cititori ai aceloraşi poezii este că nici unul dintre ei nu consumă poezia, chiar dacă sfidând spaţiul şi timpul intră, individual, în posesia acesteia.
           Atunci poezia este 1) aşa cum este, 2) aşa cum ar trebui să fie sau 3) aşa cum se pare, ori se crede că este.

                                                                                                            29 septembrie 2014

 Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac
            (Din volumul Fizica şi metafizica poeziei,...)