Posibila erodare a economiei și managementului de piață

Până la mijlocul secolului XX în management au fost formulate metode şi tehnici de organizare şi conducere care răspund la întrebarea generică şi generală „cum să se facă”.

În această categorie  enunţiativă se regăsesc alternativele decizionale pentru managementul calităţii totale, analiza valorii, analiza comparativă, reducerea numărului de personal angajat şi creşterea productivităţii muncii ş.a.

A doua jumătate a secolului XX a fost dominată de căutarea răspunsurilor la întrebarea „ce să se facă”.

S-a constatat că prezumţiile pe care s-au constituit firmele, respectând şi îndeplinind soluţiile referitoare la „cum”, sunt distanţate de realitate;  deseori piaţa este cea care dictează intrinsec firmelor (care au funcţionare „ireproşabilă”) că, în fapt, trebuie să se ralieze la „ce să se facă”.

O astfel de situaţie evidenţiază dezarticularea mersului continuu al unei firme pe un aliniament singular, care este acceptat convenţional până la un prezumtiv moment al încheierii unui ciclu de viaţă.

În viziune tradiţională, cererea de pe piaţă este îndeplinită  cât mai prompt, cu preţuri cât mai reduse, calitate crescută şi nivel de satisfacere cvasi-complet. În esenţă, se petrece liniarizarea comportamentală a firmei, într-o anume linişte strategică.

Se constată însă că organizaţiile aderente la această filozofie comportamentală se află într-o eroare de avans, datorită faptului că, în esenţă, ele sunt caracterizate de rezultatele conjuncturale.

O firmă care este angajată în realizarea unui produs, se naşte, produce, desface, are venituri şi apoi brusc, la un moment dat, „moare”.

Este vorba de „firma plantă”, care există sezonier şi este fructificată de colectivităţi pe termene scurte, previzibile.

Desigur, unei astfel de situaţii i s-au imaginat soluţii de „compensare conceptuală”,  prin celebra observaţie a lui J. Schumpeter: „cu cât mor mai multe întreprinderi, cu atât solul economiei se  îngraşă şi din acesta vor răsări noi firme, mai puternice, superioare în termeni comparabili cu entităţile trecute”.

În schimb, viziunea nouă, modernă regăsită aplicativ  în primul deceniu al secolului XXI este cea a influenţării pieţei de către firme.

Întreprinderile nu trebuie să producă chiar ceea ce cere piaţa, ci în mod esenţial ele trebuie să determine piaţa să ceară ceea ce ele produc, sau ceea ce se produce.

O astfel de răsturnare de situaţie este extrem de provocatoare pentru actorul „firmă”.

În rândurile de faţă se reia această teză (potrivit Gâf-Deac I. Ioan, 2009) care revoluţionează rolul pieţelor  în deciziile pentru formalizarea proceselor de producţie.

Într-un mod cu totul neinteresant, se asistă în contemporaneitate la recunoaşterea cvasi-unanimă a rolului esenţial, fundamental jucat de piaţă în modul de producţie capitalist, în care cererea şi oferta aşa-zis „liberă” determină  „ce să se producă”,  şi anume doar „ceea ce se vinde”.

Firmele au devenit „servitoarele pieţei”.

Întreprinderile sunt subjugate de piaţă, a cărei supremaţie pare a fi absolută.

În mod cu totul surprinzător, oamenii (managerii) se supun şi ei pieţei.

Se vorbeşte chiar de „cota de piaţă”, dictată de mecanismul pieţei.

Acum, piaţa este ridicată la rang de imperativ natural. Există percepţia intangibilităţii ei;  este vorba chiar de o anumită „inamovibilitate”.

Economiile suferă tulburări datorită pieţelor (a se vedea piaţa financiară), iar pieţele susţin că sunt tulburate de către „economiile tulburate”.

Se acreditează ideea că există pieţe libere. Acestea s-ar afla în fruntea familiei generale de pieţe eficiente.

Mai mult chiar, cu obsesie convenţională acceptată se vehiculează aprecierea că „pieţele nu sunt conduse” şi că „în spatele acestora nu se află nimeni”, eventual doar fenomenul de pură confruntare.

Ţările dezvoltate invită ţările neajutorate să intre în arena pieţelor pe care operează cei „mari” şi astfel „să se sinucidă”.

Pieţele, de altfel sunt cucerite; pot fi ocupate în totalitate sau măcar pe segmente dintr-o piaţă sau alta.

Au  loc confruntări „pe piaţă” şi, în mod ce poate fi catalogat cel puţin „neelegant”, se afirmă că „nu au loc confruntări pentru a dobândi piaţa”.

Mai mult chiar, este instituită sintagma „economie de piaţă” ca şi cum ar fi imposibil să existe „economie de economie”.   

În numele economiei de piaţă se petrec revoluţii, schimbări de sisteme şi moduri de producţie.

Competiţia, confruntarea dobândesc  accente de „sălbăticie”.

Informaţia este folosită pentru construirea de metode, tehnici, proceduri şi instrumente care să servească dezarticulării, manipulării, manevrării, deturnării, dezorientării, reorientării ş.a. fiecăruia faţă de fiecare, cu scopul suprem de „a învinge”, de „a obţine”, de „a ocupa”, de a deveni învingător necondiţionat pe piaţă.

Un alt mod de producţie decât cel al economiei de piaţă nu este încă inventat, sau se refuză preocuparea pentru invenţie pe acest aliniament.

Atenuările conceptuale de genul „economie socială de piaţă” sunt similare cu tentativele de ameliorare a comunismului, în care era lansată sintagma „comunism/socialism cu faţă umană”.

De economia de piaţă nu îndrăzneşte nimeni să se atingă conceptual, întrucât apare catalogarea celui în cauză ca fiind împotriva acesteia. Nu este de bun augur inovarea, transformarea radicală, restructurarea economiei de piaţă.

Dimpotrivă, economiştii, elaboratorii de strategii şi gânditorii primordialişti fac eforturi nedisimulate spre a lăuda, a proslăvi, a consolida, a formaliza şi mai mult o construcţie conceptuală pe care o cred veşnică (Gâf-Deac, I.I. 2009).

Clasa economică din contemporaneitatea tot mai globală, parafrazând comportamentul agrigenilor din Sicilia antică, „bea şi se înveseleşte fructificând utilităţile zilnice ale economiei de piaţă de parcă ar fi ultima zi din viaţă, deci din  existenţa funcţională a acesteia, şi construiesc, consolidează economia de piaţă ca şi cum aceasta ar fi veşnică”.

În centrul economiei de piaţă, tronează piaţa cea liberă, supremă şi atotcuprinzătoare.

Ea, piaţa este conducătoare, adică dictează. Sub egida sa se manifestă libera iniţiativă, libertatea de schimb, fericirea convenţională finală. În fapt, aceste beneficii sunt „livrate" conceptual  colectivităţilor umane.

În esenţă, se asistă la o aşa numită „dictatură  fericită a pieţei”, aşa cum se asista altădată manipulatoriu la „dictatura proletariatului”.

Democratismul economic pare să fie pus în pericol de recunoaşterea supremaţiei pieţei. Piaţa asigură un democratism pe care-l proclamă al libertăţii, însă acesta este similar cu ceea ce în istorie ştim cum s-a manifestat „largul democratism socialist”.

Aşadar, sunt de observat paralelismele şi ciclicităţile între ideologii,  fenomene, procese, sisteme şi moduri de producţie.

Evitarea înfăţişării acestor tangenţe înseamnă persistenţa în consolidarea non-observaţiei.

Planul metafizic poate fi depozitar liniştit al non-observaţiei. Arealele dezvoltate ale lumii contemporane par să aibă nevoie de o anume „linişte strategică”.

Într-un astfel de cadru, se afirmă că sistemul economiei de piaţă se află în faza incipientă a crizei sale. Această descoperire şi sesizare se face cu ajutorul aliniamentelor conceptuale doxastice.

De altfel, este cunoscut că toate sistemele şi modurile de producţie din istoria umanităţii „şi-au trăit ciclul de viaţă”. Fiecare s-a dovedit nepieritor în propria-i strălucire, însă într-un fel sau altul, fiecare mod s-a autosaturat şi mai degrabă „s-a vrut  ieşit din scena istoriei economice, intrând în binemeritata odihnă, în paginile arhivate ale istoriei propriu-zise".

În prezent, este surprinzătoare persistenţa letargiei conceptuale în rândul colectivităţii umane generale şi, îndeosebi în plan regional, zonal şi local-naţional, referitoare la imuabilitatea/veşnicia, respectiv încremenirea într-un „mod de a fi“,  de „a funcţiona“ exclusiv prin cantonare pe economia de piaţă.

Iată mai jos doar câteva din motivele care ar trebui să tulbure/să reliniarizeze gândirea  şi comportamentul  strategic al colectivităţilor umane:

-    Fukuyama, A. vorbeşte „de sfârşitul istoriei”;

-    James S. vorbeşte de „sfârşitul democraţiei”;

-    globalizarea este un proces neinstituţionalizat şi fără stăpân (conducători);

-   ştiinţele se află în criză: nu există capacitatea de a identifica ferestre biologice (nu se pot combate cancerul, SIDA ş.a.);

-   suntem amăgiţi de utilitarism (produsele şi serviciile sunt rezultatul compunerilor aferente teoremelor şi principiilor  deja inventate  încă din antichitate);

-   nu sunt descoperite noi teorii şi teoreme, principii şi axiome care să aibă cel puţin valoarea şi impactul celor aparţinând lui Pitagora, Newton, Ohm, Einstein ş.a.;

-   savanţii contemporani sunt mai degrabă depozitari de informaţii în cantităţi mai mari decât cele ale oamenilor obişnuiţi; ei doar „vehiculează informaţii” pe propriul lor soclu/palier, însă nu inventează, nu au creaţii fundamentale;

-   transgeneraţionalitatea cunoaşterii umane este în pericol datorită dependenţei  de cvasi-inteligenţa artificială;        

-   se asistă la alienarea  continuă a fiinţei umane (imersiunea în Second Life);

-   se produce „ce se cere” şi  nu se produce „ce trebuie” să se producă, în condiţiile în care concentrarea managerială este asupra a „cum să se producă”;

-   nu este întrezărit „un nou val” al evoluţiei societăţii umane (este posibil ca era informaţională să atingă „auto-saturarea”, aşa cum s-a petrecut cu sistemul electromecanic industrial şi post-industrial). Ar fi posibil să ne îndreptăm spre valul biotehnologiilor şi al geneticii?

-   nu  este  cuantificat cadrul şi conţinutul pentru „o nouă economie”, întrucât actuala economie nu este veşnică;

-   în ştiinţa economică se înregistrează cea mai gravă stagnare din istoria economică a colectivităţilor umane (este proslăvit în mod jenant şi exclusivizat „sistemul economiei de piaţă”, care este considerat „veşnic”).

În esenţă, modurile de producţie sclavagist, cel feudal şi cel comunist s-au dovedit practic a fi falimentare (fără evitarea recunoaşterii lor contributive la evoluţia economică obiectivă a omenirii), şi este posibil ca un faliment similar să se petreacă şi cu economia de piaţă.

În egală măsură, „teoria convergenţei sistemelor economice şi a modurilor de producţie” se dovedeşte stagnantă, nerealistă.

Acum, cu o linişte suspectă în rândul gânditorilor primordialişti şi a elaboratorilor de strategii, se lucrează la consolidarea veşniciei sistemului economiei de piaţă din cadrul modului de producţie capitalist.

Cultura (sentimentele) parcurge (parcurg) procesul de descompunere în substanţe primordiale. Compactitatea, respectiv densitatea spaţiului şi conţinutului culturii sunt determinate/ generate/ întreţinute de către tehnologii.

Se asistă la o periculoasă dominare/dominanţă a tehnologiilor peste toţi şi peste toate.

La îndemână pot fi şi alte numeroase concepte şi instrumente doxastice,  motive, fapte, impresii şi dovezi care justifică semnalarea faptului că ne putem afla la începutul sfârşitului economiei de piaţă.

Consecinţa esenţială a manifestării unei asemenea stări este regăsită în inovarea de ruptură,  în necesitatea instaurării unui nou management.

Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac