Tangenţe explicative străine de neîndreptare

                   Proferenţă. Este zicerea care se declanşează de la ziceri prezentate pentru a conchide la un demers-aserţiune, referitoare la viitor. A vorbi ca demers pentru a ţinti înainte, a scote din azi ziua de mâine.

            Dintr-o zi de astăzi, aerul desprinde ziua de mâine posibilă într-un viitor absolut al culorilor.

            Dintr-o stare/situaţie actuală imaginaţia decupează şi construieşte viitori posibili.
(Trece întrecerea,  se întrezăreşte zarea,  se zice poezia, se reciteşte viitorul în ceea ce nu va fi, în ceea ce se iubeşte).

              Peripatetic. Este în mers, a da un mers cuiva sau la ceva, unuia, unui... a

împinge o stea de la stânga la dreapta, a urni un nor din timpul unei idei, a da o săgeată cuiva să alunece spre a întâlni viteza, acceleraţia formei, un orizont de corp de gând.

              Antiperistatic (Antiperistatis). Sunt aici diverse procese reale, ori  imaginare, în care o calitate înaltă trage/forţează, indică o altă calitate.

            Sunt unele vieţuri văzute pe câmpii, în sincere contururi, în adevăr real; unele restrângeri sunt în forme de imagini din umbra câmpiei subterane.

            În toate acestea un adânc ridică un nou cer, un cer scade un nou orizont.

              Teleonomic (Teleonomy). Se întrevede calitatea unui ţel aparent ori  scopul direcţionat al unei structuri sau funcţii în organismele/fiinţele vii.

            (O mare substanţă a unui orizont, o frumuseţe înaltă a ceea ce vrei să vezi. Un drum întors spre întoarcere pe care un om de gând, o idee de fire, o structură de apropiere într-o îndrăgostire fără margini se întrunesc spre a se declara existente).

              Animism. Se face credinţă în suflet; sufletele şi spiritele există peste tot  şi în toate.

            Este o încredinţare în aer, în incolor şi invizibil, în umblătorul corp ce susţine ideea care vorbeşte fără să se audă.

              Apofilitic (Apophillite). Se vede un mineral alb, ori roz pal, ori verde pal  cristalin, compus din caliu, calciu, siliciu, oxigen, apă şi fluor.

            (Creşterea unei axe în lumina de var a unei geometrii de catifea. Urcarea în contururi a unui zenit cu pânză de roză, cu umbre din petale stoarse de gânduri.

            Un mare covor de stele într-un câmp cu alge moi din metal mătăsos compus cu amorul fad dintr-o iubire, cu piatră neostoită în masiv curat, cu şiruri de ploi sortite încremenirii într-o lumină care nicicând, nicicând nu se vede).

              Hilomorfic (Hilomorphism). După amiază se face analiza substanţei în  formă şi materie, prin transubstanţiere.

       (O cercetare a ceea ce este substanţiat şi aflat în trecere spre contururi şi în margini, în hotare; transubstanţierea a ceea ce mângâiem (substanţa) în chiar substanţă, în formă cu materie între graniţele gândului).

                  Apotegmatist (Apothegmatist). Poţi fi creator de esenţe, vorbitor de  scurte idei instructive, aforistice (apropiat dezicător de proverbe).

            (Vorbitor de esenţe, ceea ce se arată prin nano-gânduri, prin idei ce pot să fie de instrucţie; ceea ce devine maximă, un aforistic far ce extinde imagini; apropiat zicător de proverbe cu esenţe de aur concentrator de substanţă în spirit).

              Eutifrostic (Euthyphro Paradox). Se află aici o gândire dreaptă, sinceră.  Este un fel de pietate deschisă; a face pios nişte lucruri pioase.

            Se zice că acela care este binele moral venit de la Dumnezeu în condiţiile în care bunul Dumnezeu este un bun moral desăvârşit.

        (Mers drept, adevăr între sinceritate şi nesinceritate; o anume apreciere în văzul lumii, umil a desface umilinţa şi a o arăta pioşeniei. De binele „bine” este legat, sosit din cer, care este un „bine bun”, un infinit desăvârşit în ceea ce trebuie să avem).

                   Aporetic (Aporetic, Aporia). De fapt, căutăm figura vorbitorului prin care expresia acestuia sau durerile sunt în dubiu/îndoială faţă de o întrebare.

            Nu-i o contradicţie nerezolvabilă/nesoluţionabilă sau paradoxul dintr-un text ce exprimă gândirea.

            Totuşi, din perspectivă retorică se exprimă o îndoială despre ceea ce să se facă sau să se spună.

       Şi iar zic: din perspectivă de zicere este vorba de o construcţie caracterizată de creşterea obiecţiunilor filosofice, în condiţiile manifestării lipsei cvasi-absolute de soluţii pentru problema în cauză;

            Noi toţi, în câmpii avem stare de pierdere a fiinţei, pierdută de sine.

           Vorbim mereu despre o imagine a cerului prin care acesta arată plecarea spre înserare, o pliere în sine, o restrângere în substanţă invizibilă, contradictorie atunci când dimineaţa se caută pe sine, când oamenii îşi pun întrebări într-o întrebare.

            O iubire nerezolvată, o înclinare neînclinată fără soluţii dintr-o câmpie ce arată creşterea, iarbă răsărită în mii de franjuri.

            Un tremur al aerului, - neştiutor încotro să îndrepte vântul din corpul său, uraganul din forme, tornada din somn.

            Creştere de arbori neînţeleşi într-un codru fără de margini,  fără de dezînclinarea înclinărilor sale pentru o dorinţă de a se reîntoarce în rădăcini.

            Un fel de lăsare a sinelui meu în pierderea din mine din ceea ce nu-i dimensiune într-o câmpie restrânsă în substanţa unei simple linii.

                    Conjectură. Căutăm o compoziţie sau o construcţie intelectuală verosimilă; relaţiile şi faptele sunt substanţe ale adevăratei compoziţii.

            (Un gând ca o stană de piatră, o statuie ca o substanţă adevărată pierdută în duh.

            Între aer, munţi, culori şi poeme se află iţele pânzei de platină, - verosimilă geografie cu linii neadevărate.

            Între mine şi tine iubire sunt substanţe ale aceleaşi substanţe, netopiri ale aceleaşi pierderi, forme din diforme molecule de gând).

                    Chrematistic. Să ştim despre ştiinţa princială a bogăţiei.

            (Se recaută lipsurile din fizica gândului, se risipesc reunirile în marele orizont. Depărtarea este bogăţie,  - întrucât retragerea este chingă pentru libertatea săracă.

            Plecări să fie spre infinitul atom şi dincolo de dincolo,  spre marele pierdut în zale de aur, în lanţuri de cuvinte, în dulci neregăsiri, când omul devine bogat, bogat...).

                    Forism previzional. Avem o continuă analiză, căutare, dezbatere, zicere prospectivă (forum).

       (O desacralizare a orizontului este spusă monoton, în zicerea puterii cumplite. Ochiul câmpiei este alfabetizat întru căutare, vederea obiectelor se confruntă cu noi idei empatice, cu zeităţi ale momentului.

            Neoprită libertate este disecată, categoriile logice ucise se află în vaduri de poezie nescrisă, adânci aşezări ale unora în faţa altora. Toate indică ziua de mâine, de peste mâine, spre indiferenţa de peste diferenţă, întru convorbiri).

                    Panurgism. Se află în preajmă o contagiune imitativă şi acţiune orbească.

            (Urcă aerul nebun într-un cer cu margini, se adaugă frunze dilatate în născociri.

            Inevitabile închideri în emoţii se strâng, căzute în senzaţii cu predicatul desăvârşirii.

            Sunt prelungiri ale văzului în marele nevăz, în precizia formei pe care iubirea o dobândeşte spre seară într-un arhaic dans, într-un primitiv cântec desacralizat.

            Trec descătuşările victorioase, fără priviri, fără ochiuri de gânduri, fără cumplite puteri. Doar însoţite de iubiri).

                    Amenitate. Devine, potrivit aspiraţiilor, un demers de amenajare a existenţei cu binevoitoare iubire.

            Un farmec al perspectivei, o blândeţe şi catifelată agrementare a accepţiunii, - acestea se trec prin aspiraţia ordonată a celei dintâi dimineţi.

            (Se află, există şi care este poveste ce se mai manifestă într-un timp, într-un trai dat, într-o vigoare de orizonturi celeste. Prezent inexistent, amenajat în ordine de vieţuire. Curg zile într-o ordine fără imediată conştiinţă, trecere ordonată în dezordine, -  sfărâmată cuviinţă. Un mod de trai, un scai de formă lentă, de catifea împietrită. În toate un timp nevăzut trece, urcă spre rădăcini, coboară spre dor, spre ceea ce se face din sine şi ceea ce  trece cum se cuvine într-o floare a soarelui, care obosită îşi trage ochiul aurit într-o pânză de smoală, într-o noapte dulce).

                    Inconvenient. Ce poate fi mai apropiat este o consecinţă supărătoare, un cer târziu întârziat.

            (Un zbor se lasă pierdut într-o durere nevrută. Un arc se pierde tras de otrava săgeţii spre înapoi, spre adâncul din nord.

          Nu mai doresc păsările să ştie geometrii străine, nu se închid plecările în stranii ace cu dulce veniri în venin.

            Ceea ce nu este în siguranţă n-a fost şi nu poate să intre dincolo de gândul care se vede.

            Orice durere este bucurie, inconvenient trist este liniştitorul orizont şi popasul ţintit în odihnă).

                    Curte frivolă.  Se vedea o opulenţă obţinută cu uşurinţă şi abundenţă drept contrapondere pentru pierderea libertăţii.

            (Se află liniştiri cu libertăţi pierdute în pierderi, - găseşti înţelegeri între geografii şi formele se strâng într-un centru al punctului suprem, greu, dens, închis într-o mare deschidere a infinitului. Se înţelege bogăţia prin mult, iar sărăcia prin puţină geometrie în libertăţi fără de margini.

            Căderi întru eliberări sunt uitările când are aerul pierdere în opulenţa zicerii de nezicere auzită în sunet. Uşor este mai greu întru densitate sporită, fără de margini este mai simplu întru complexitate închisă).

                       

 

            Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac

            (Din volumul “Măsurarea imaginii”,...)

Primejdii folositoare

            Se cade să mai vorbească în simetria nesimetrică doar cuvintele largi, semnele de stemă, colecţiile de frunze, binele neapropiat, călătoriile lipsite de distanţe. 

                Aşadar, există:

            Drumuri care zboară. Eforturi dispreţuite. Împliniri nepetrecute. Triumf necugetat. Bucurie auzită. Culoare deşartă. Nesperanţă limpede. Număr trecător. Noroc îmbolnăvit.

Fericire viitoare. Dispreţuire plăcută. Putere nepăgubită. Primejdii folositoare. Bogăţie fidelă. Sunet nechibzuit. Câştig  sănătos. Ocazie preţioasă. Pierdere îmbogăţită. Tristeţe liniştită.

Senin încordat. Schimbare netulburată. Substanţă invidioasă. Mineral nestatornic. Răsplată regretată. Fulger neînsemnat. Strălucire închisă. Folos neimportant. Izbândă căzută. Cocor imaterial. Apropiere neelectică. Vestitor fără cruce.

Belşug păgubos. Recunoştinţă liniştită. Colecţie străină. Iubire nepierdută. Viitor trecut. Hotărâre aurită.

Frunză înstrăinată. Neîntemeiere prevestită. Aşteptare neaşteptată. Ecou fără veste. Iarbă ispitită. Zbor necurat. Trecere neîngrijorată. Evantai înalt. Făclie adâncă.

Împrejur cântând. Surâs pierdut. Apreciere rezolvată. Prevestire neaşteptată. Schimbare netrecătoare.

Veşnicie nestatornică. Merit nerentabil. Cântec dobândit. Giuvaieruri neruşinoase. Păreri de bine apuse. Colecţie de ură.

Amăgire certă. Repetare bogată.

Poezie de cuvinte, ori poezie din cuvinte…

Drumurile care zboară pot fi fericiri viitoare; seninul încordat se află în belşugul cel păgubos.

O frunză înstrăinată se trezeşte în împrejurul cântând, iar veşnicia nestatornică este o amăgire certă.       

            Se cade să nu mai vorbească cuvintele despre  nesimetria simetrică.

                    Din volumul “Situaţii simetrice”,  Ed. RBA media, Bucureşti, 2009 

                             Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac

                      

Aer regal ireal

Un ireal aer regal trece peste câmpia în care stă întru veşnicie poezia; aval vaer sumar petrece călătoria care tresare şi adastă pentru amară iubire armonia.

Aer nobil, curaj maiestos, suveranitate de catifea, foc moale şi aurie dragoste se‑adună‑n tabloul mineral.

Regeşte trec cohorte de speranţe, întotdeauna văzute, nicicând împlinite.

Rubin planificat este cristalul, determinare sfântă rugăciunea din miez de noapte, în schitul apei ce stă să piară în substanţă.

Provine cuvântul din ordine, o armură de briză este pierderea străbaterii în verbele topite, picurând naşteri de ceară din stânca albă.

Înfrunziri devin procesele, disperări prefac contururile de aripi în tronul ce‑aşteaptă muzici cu substanţă de timp.

Îngerii ostatici provin din arta poeziei, din înţeleapta otravă a zilei de ieri.

 Ultima lege este pentru mâine.

 Primul reazem este pentru ziua de ieri, căzută în algebre duble, în largi înfrigurări de ritmice trupuri topite în iubiri străine.

Nederscifrate cântece sunt gesturi, imprecise umbre se smulg din rătăciri.

Această confuzie largă se află într‑un atom negru, într‑o sprânceană de zori de ziuă ştiută.

Eterne intersecţii, respinse tristeţi şi copaci străini se vor împreuna pe‑orbite lungi, pe recunoaşteri moi, în lustruite margini de câmpii.

Plâng lucrurile deoarece nu se întorc întoarcerile.

Tragice îmbrăţişări au fost pentru mâine, întinderile umilite în sfere de gong se strâng nemilos de multe pierderi, neândoielnic de risipite înfăţişări.

Egale atingeri se prea‑produc între corăbii, amestecuri de precizii, alizee de destrăinări, aureole de sferturi de lună.

Străine litere compun apropiate cuvinte de străvezii îndreptări.

Trec desăvârşirile mele în moi metale, în liniştea nevorbită a soarelui nomad.

Vorbesc arborii, seminţele plesnesc de vise dulci, zăpezile se înfăşoară topite în spume albastre, dâmburi duşmane se înmoaie în gingaşe veşnicii.

Ne cuibărim în nouri, schimbările se prefac în pământ incolor, roadele ţin în inimi clepsidre, murind prin tinere veştejiri.

Topire de aer, bătaie de lună, cântec cu necuvinte vizibile de soare, stele de poezie nesfârşită, acestea toate se află în irealul aer regal.

(Din volumul Măsurarea imaginii, 201..)
   Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac

Învingerea denaturării

Ar trebui să revăd timpul de când există omenirea, poemul născut întâi lângă convingerea răspândirii, avansul de pretutindeni al împotrivirii, tâmplele ambulante ale  planetelor desfrunzite.

Un vechi balsam stă tainic în singurătate.

Nu este incendiu în rădăcini şi nu-s aprinse înprejurimile castelelor secrete.

Pot poza vieţii în poezie să o torn, poate pierderea umilinţei în puterea nevăzută să întoarcă o mare credinţă în frigul cel cald, cel liniştit.

Patima doarme, obişnuinţa trecerii este cuminte când întregul popor de cuvinte se duce tot într-acolo, în culori reintrate, în răscumpărări de aer, în înşine închişi spre a deveni fior compus al florii universale.

Loc pentru îngeri este în cerul mult larg de prea puţinul contur.

Sărace viziuni se trec prin biete lucruri, sfârşind naturale distanţe, deschizând pierderile într-un ring al respingerilor dintre semeni.

Metaforele sunt aproape,

resortul aripii devine viu,

descoperirea simplă este a sturzilor

în cuiburi de aur,

noroc aduce fierberii orizontul pustiu,

pentru deşertul desenat în umbre.

Doresc salvări de împietriri statuile, destinele nu au adrese, tragice amănunte se cuibăresc în liniile scrisului spre a acoperi vânătoarea de lumină.

Supremă renaştere, - poezia înştiinţează străvechile oboseli, înţelesurile senzaţiilor de scrum.

Nălucă cu glezne de iarbă se arată în nezicere, regină a regăsirii, pază a înfiripării, credinţă în jertfă, sabie de nisip primenit în apă de ocean viu şi paznic de templu pierdut în pleoape de zefir.

Este firavă prezumţia în legile mici ale polenului,  inexplicabil verb, neasemuită nestemată, în paralaxa stelei circulând finit, nelimitat topită iubirea.

Îndepărtatul vid este apropiatul infinit al magnoliei ce tocmai prin mângâieri nemăsurabil inel aduce în legătura dintre făpturi.

Creşte un unghi, poezia se duce spre univers, se dezvoltă o axiomă subminată.

Prin semn este întâmplarea, secundă încredinţare, credinţă şi terţă naştere sunetul din argint obosit.

Întotdeauna iarba de ieri era multiplu de struţ, ori păun plutind peste delte de aramă.

Metale rotunjite aduc nelegături între frunzele ce mor pe câte o stea de cădere, pe câte o culme de uimire.

Se deplasează  recunoaşterea inseparabilă în ritmul ce se vede în uneltele poetului, în deplângerea imaginii sfărmate de predicţie.

Învinsă este denaturarea de marea ştiinţă a pierderii în poezie.          

                                                             

(Din volumul Măsurarea imaginii, 201..)
   Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac

Nevoia de noi drumuri şi orizonturi

Ciclicitatea evenimentelor în istoria recentă determină percepţii mai vizibile, conturate şi pregnante asupra contextului în care se derulează viaţa.

Se întâlnesc noi presiuni asupra modului în care timpul şi spaţiul se recombină în amprente ce afectează mulţumirea, auto-mulţumirea, aspiraţiile ori năzuinţele referitoare la atingerea de noi orizonturi.

În numele binelui global, a binelui colectivităţii ori a unei stări sociale atinse, mulţumitoare, respectiv considerată obişnuit favorabilă, se acceptă convenţionalismul austerităţii formale generale spre eficientizarea funcţionării omului în societate. Acest fenomen se întâlneşte îndeosebi în vestul dezvoltat, motivat întru salvarea conservatoare a avansului societal dorit, auto-mulţumitor.

Formal, este cedat comportamentul transformativ, adică este instaurată autarhia.

Un anume egoism din egocentrismul comportamental al capitalismului atotputernic, chiar dacă în fapt competiţia este ridicată la nivel de imperativ natural, pare a fi supus erodării, traversat de o nouă permisivitate conceptuală, în numele liniştii sociale restructurate, ajustate întru favorabilitate acceptată.

Totuşi, oamenii vestului dezvoltat încet, încet cedează închistarea, se deschid în noi areale, cu gândul la ciclicitatea confirmată de istoria percepută. Ei consideră că revenirea la închiderea buclei conveţuirii favorabile generale ar aduce un plus societal general, ce trebuie să se regăsească neapărat în plusul social individual.

Societăţile dezvoltate sunt întotdeauna mândre, ori au mândrie în privinţa civilizaţiei lor. Un anumit nivel de „bine” atins în societatea vestică dezvoltată induce în rândul oamenilor săi încredere şi optimism.

Orice confirmare evolutivă pragmatică îmbogăţeşte confirmarea axiologică generală, aferentă avansului social de ansamblu, asumat drept favorabil.

De exemplu, existenţa de blocuri geopolitice  a oferit întotdeauna vestului dezvoltat oportunitatea comparaţiilor şi motivaţia elaborărilor strategice pentru aliniamente comportamentale care, până la urmă, au determinat realizări excepţionale în domeniile economic, ştiinţific, militar, politic, cultural şi în sfera relaţiilor şi stărilor sociale.

Richard Kock şi Cris Smith (2006) arată că în spaţiul occidental „acum este stopată încrederea în ideile care au animat generaţii după generaţii preocuparea pentru îmbunătăţirea lumii”.

În ultimul deceniu al secolului trecut vesticii erau optimişti şi încrezători, mândri de nivelul atins de civilizaţia lor.

De altfel, pragmatismul şi atractivitatea lumii vestice dezvoltate au fost sute de ani susţinute de idei devenite fundamentale şi eficiente în operaţionalizarea productiv-economică, politică şi socială, considerată mulţumitoare pentru oameni.

Acum însă, se pot sesiza afectări ale ideilor călăuzitoare, în situaţia în care rolul lor tradiţionalizat tinde să devină generic, fără forţă suficientă de atracţie ori fără potenţial catalitic de sedimentare a faptelor şi acţiunilor performante, intrate până la urmă în obişnuinţă.

Câteva aserţiuni în această privinţă contribuie la exprimarea noilor stări şi tendinţe evolutive în  arealul supus discuţiei.

Este vizibilă însă criza organizării şi conducerii întru „binele general“.

● Despre creşterea economică. Dacă mai bine de un mileniu arealul societal vestic a înregistrat progres economic integrat de netăgăduit, în ultimii 200 de ani intensitatea productiv-economică a atins parametrii extensivi şi calitativi de neimaginat, ceea ce, în contextul creşterii consumului determină efecte asupra mediului înconjurător.

Se asistă la o tulburare generală conceptuală şi fizică a mediului pe termen scurt, cu toate că pe termen mediu şi lung alinierea la convenţionalitatea pozitivă, obiectivă este favorabilă.

După căderea Cortinei de Fier pieţele de consum s-au lărgit. Cu această ocazie se remarcă intensităţi adiţionale în fluxurile productiv-economice vestice. Occidentalii încep să se obişnuiască cu provocările noii economii deschise, acceptând afectarea siguranţei liniarităţii progresului lor economic tradiţional.

Organizarea şi conducerea sunt, în consecinţă, afectate.

Totuşi, planeta nu poate suporta în continuare tendinţele de deranjare a mediului atât timp cât foametea, lupta pentru subzistenţă, bolile ş.a. determină situaţii de tip „reacţii” productiv-economice mai intense, care în ultimele două-trei decade au multiplicat de zeci de ori efectele degradante asupra mediului.

De dragul binelui global, vesticii par să nu fie dispuşi la un angajament nou, tulburător şi condiţional de transformare cu elemente de restrictivitate şi austeritate în planul vieţii colectivităţilor lor sau în plan individual.

Capitalul şi ierarhiile încep să nu mai reprezinte fundamentul obiectiv al structurării comportamentului şi nivelului de trai.

Acum cunoaşterea, imaginaţia liberă dată de desfiinţarea zidurilor între blocurile geostrategice, precum şi inteligenţa comportamentală pragmatică, în fapt, contribuie în rândul tuturor „la personalizarea economiilor”.

Vesticii sunt acum dispuşi să-şi re-personalizeze economiile.

Însă, resursele finite la care au acces tot mai restrâns entităţile dezideologizate, prin suficienţa lor perturbă consumul vestic „liniştit” şi exponenţial crescător de veacuri.

Statisticile esenţializate arată că în secolul XX economia SUA a crescut de peste 20 de ori, însă consumul unitar material fizic de resurse, în termeni agregaţi, a rămas acelaşi. Ca atare, se produc şi se consumă „alte produse”, precum cunoştinţe, know-how, software ş.a.

De aceea, economiile vestice nu mai pot evolua în liniştea strategică obişnuită de dinainte de anul 1990. Acum orizonturile mai largi pot fi caracterizate de ne-cuprindere convenţională sau insuficienţă operaţională.

Vesticii, în jurul anilor 1990, aveau însă nevoie intrisecă de orizonturile mai largi. Astăzi însă, ideea „liniştii” acţionale este deja erodată.

●  Aprecieri privind ştiinţa. Tentativele  de înţelegere a ceea ce se petrece în proximităţile articulate ale geopoliticii şi raportarea nedescifrării sensurilor complexe de avans către „noua economie” sunt însoţite de „pierderea încrederii în ştiinţă”.

Superstiţiile, imposibilitatea scrutării universului, incertitudinea, întâmplările nu se dovedesc a fi separate de ceea ce înseamnă cerinţa de „investigare eficientă întru adevăr”.

Între raţionalitate şi ştiinţă se disting intervale în creştere de depărtare, manifestarea necunoaşterii în condiţiile în care „cele mai bune forme de civilizaţie” nu sunt regăsite sau asumate în ierarhii convenţional acceptate sau generalizate.

Vesticii îşi asumă preemţiunea asupra ştiinţei, cu o condiţionalitate de tip supremativ şi posesie a cunoaşterii venită însă din vremurile cele mai îndepărtate.

Astăzi, un anume utilitarism subordonat satisfacerii cerinţelor de vieţuire generală - sub dominaţia tehnologiilor, înlocuieşte capacitatea de străpungere inovativă în domenii radicale ale vieţii societale precum medicina, mediul înconjurător, genetica ş.a.

● Aprecieri privind creştinismul. Acesta reprezintă valoarea seculară a vestului dezvoltat. În prezent însă, creştinismul este puternic divizat.  Datorită evoluţiei necontrolate a omenirii, demnitatea individuală umană şi responsabilitatea organizată şi condusă a conştiinţei sunt puternic afectate.

● Aprecieri privind liberalismul. O astfel de tendinţă modică se află într-un vizibil declin. Neo-conservatorismul managerial influenţează palierele importante ale vieţii societale.

Dacă sute de ani liberalismul a contribuit la relativizarea relaţiilor umane şi economice, în sensul promovării manageriale a deschiderilor, în prezent responsabilitatea individuală este re-înregimentată în „ultra-liberalismul” similar cu centralismul personalizat.

● Despre individualism. Întotdeauna societatea vestică s-a bazat pe potenţialul uman individual. Acestuia i s-a asociat un management specific.

Acum individualismul a avansat spre standarde mai rafinate, mult mai înalte, în care comportamentul personal este afectat de aspiraţia generală de acaparare a puterii.

Liderii din colectivităţile specifice top-management-urilor importante ale lumii ies din sfera responsabilizării lor individuale.

● Aprecieri privind optimismul. Individul şi civilizaţia, ca un tot, îşi bazează succesele pe optimism.

Natura umană comportamentală a fost afectată la capitolul „optimism” de deciziile unor şefi de state, care au indus prin managementul lor ofensiv viziuni catastrofice în structurile societale, marcate acum de pesimism contextual.

Iată doar câteva elemente de natură contextuală şi acţională, care în lumea vestică sunt sesizate ca fiind afectate, unele deja erodate sub incidenţa unui management nereformat.

Indiferenţa, neadevărurile cinice, agresiunea, neo-conservatorismul şi ultra-liberalismul estompează formalizarea şi funcţionarea  acelei „societăţi a indivizilor”, atât de obişnuită şi acceptată de secole în lumea vestică cvasi-permanent considerată dezvoltată.

„Vestul” ca etalon, respectiv „managementul modern”, se află în mişcare, în repliere, în regăsire.

Apreciem că, în fapt, civilizaţia are nevoie de noi drumuri şi noi orizonturi altfel organizate şi conduse, dintr-o altă perspectivă.

Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac

Jumătatea duşmănoasă a tăcerii

Munţi de idei zidite de vii la om nebun sunt între chei, când lăsaţi neştiinţei sunt versanţii aurii, din neamul florentin al pietrei acelei scântei.

Pânza ţeapănă este catifea, vis haotic pe molcome viziuni de nea, deşertăciuni înoite, rătăciri în înşelătoare taine, ‑ toate sunt sălăşuiri îndoite într‑o stea.

Nu în plecare doarme păcatul ci în legile ce se nasc din ură, în inimi de oameni din umbre.

Van ritual se află în taine nesălăşuite.

Dragostea zămislitoare poate înlocui împietrirea, alegoria deschisă se‑aşează pe tainicul păcat neîndreptat.

Citirea învăţării alese, istovitoare muncă devine.

Neştiinţa de searbădă întristare, bucurie supremă în himerică alternanţă apare.

Cupa de corn mai are cerneală de sânge invizibil, pană la cub virtual.

Aidoma oamenilor, ideile din munţii chinuiţi de silogisme devin mincinoase, oase de alchimii închise în percepte.

O lume mai chibzuită moare în asprimea simplificării, a nevăzului perpetuu, paralelă cu viaţa atomică.

Cuvintele bat verbe, propoziţiile devin vaduri şi vămi găzduitoare de griji trândăvite.

Maşinăriile îndrăznelii se bizuie pe marginea de departe a gândului.

Fiecare înţelepciune din lume este înfrîngere, pierdută ispită, irosită îndoială, nedreaptă şi falsă izbândă.

Cunoaşterea încâlcită, neaşteptată şi molcomă privelişte devine când dezolanta orgă a câmpiei caută “cântece despre seară”, spune rugăciuni plăpânde despre legile născute din dragostea oamenilor.

Legătura aceasta supremă este un semn al faptei, o confirmare a înfricoşătoarelor inserţii în tăieturile mulţumirii.

Poarta îndeletnicirii este în centrul sufletului, intrare pentru îndepărtări venite direct din lucruri.

De‑a dreptul purcede subpământul în jumătatea duşmănoasă a tăcerii.

Minerală ştiinţă se află în cunoaştere, stranie respiraţie a veacului domneşte în fiece idee.

Rădăcinile oarbe se constituie în popor, cu seminţie vegetală distinctă.

Moartea este doar un cuvânt, viaţa avânt, mai sfânt, de cânt strivit din când în când.

Lucrurile secolului devin

senin

preaplin

de avans în venin,

străin

semn de pelin.

Substanţa gândurilor se cuibăreşte în domnia larmei ce împresurează rănile din propoziţii.

Vindecător devine poetul,

vindecată lumea de iubirea fantastică,

pierdută în nefaste astre,

în sorţi nezădărnicite,

în rătăcite pleonasme,

desfăcută durere,

depinzând de firea aerului floral,

de mine, de tine…

 O integrare neîntreagă strânge ceva în jur, o uluitoare mulţumire este dată de iubirea sosită din franjuri de suflet.

(Din volumul Măsurarea imaginii, 201..)
   Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac

Despre regândirea poeziei

Reflecţia poetică retrospectivă este mai slabă decât cea prospectivă.

Trăirea experienţială emoţională s-a petrecut, ea poate re-vibra, însă în plan prezent conştient ea este numai ce a fost/ cea care a fost.

Paradoxal, poezia nu are putere reflexivă prezentă/ a prezentului, pentru prezent (“sunt emoţionat acum, în această clipă şi nu descarc, nu detensionez, nu anulez, nu închei emoţia scriind o poezie”).

Lucrarea poetică este puternic luminatoare prospectivistic, pe termen foarte scurt sau scurt, cel mult mediu pentru poet şi la fel de dominatoare pe termen mediu, cel mult pe termen mediu, pentru poet şi la fel de dominatoare pe termen mediu (în altă variantă cel mult pe termen mediu şi, mai sigur, pe termen lung pentru acelaşi cititor).

Trecutul experienţial emoţional este o promenadă altruistică a poetului; viitorul experienţial de similitudine operaţională emoţională este un discurs conceptual, persuasiv al cititorului.

Demersul poetic verbal este în termen momentan.

Operaţiunile poeziei pot fi sesizate, dar nu pot fi premeditate.

Prin reflecţii, poezia nu poate fi regândită. În schimb, ar fi posibilă regândirea problemei generale a poeziei.

Lucrarea poetică nu este aptă să se dezvăluie/ să fie dezvăluită în toată evidenţa sa.

Scrierea poeziei revine din nevoia de a cauţiona realitatea poetică.

Poetul nu are încotro: el trebuie până la urmă să postuleze o anume realitate, să cauţioneze până şi circumstanţele.

Relaţiile ori legăturile operatorii între spiritul adecvat al poetului şi construcţia pe cale de săvârşire (poezia) fac parte din realitatea specială în domeniu.

Uneori, apare senzaţia de sedentarism poetic, atunci când latenţa intenţională a poetului pentru scriere rămâne cantonată în letargie.

Totuşi, efortul celui ce scrie, imaginea şi imaginaţia sa sunt regăsite mereu în/ la timpul prezent.

Poezia aparenţei este un fel de înfeudare în realitatea poetică, întrucât aceasta (poezia aparenţei) susţine naşterea de noutăţi inexistente.

Problema poeziei este disolutivă: este poezia o proprie înşelătorie a spiritului poetului şi, prin extensie, a cititorilor?

Magia artificialităţii poate fi, în egală măsură, artificializată.

Prăbuşirea poeziei în irealitate nu se produce pe traiect negativ, ci pe o ascendenţă inversă a spiritului.

Noutăţile poetice inexistente pot fi dramatice, pseudo-învoirea difuzării lor este liberă.

Poezia murdară, poezia ”proastă” este/ sunt mai sigură/ mai sigure. Dramatismul acestora din urmă se bazează pe nedisoluţia formelor lor.

Falsităţile poetice sunt mereu potrivite în societate; ele au adepţi şi martori, fiind discursuri de rang comun.

Este mai greu/ dificil să faci bine decât rău.

Răutatea poetică detestă timpii morţi.

Binele poetic este mereu neterminabil.

Regândirea poeziei este necesară pentru ca aceasta, în actuala sa fiinţare configurativă, să nu persiste în a fi sugeranta instabilităţii sale („este greu să scrii poezie…!”).

Poeţii sunt adesea înclinaţi să se motiveze/ justifice prin a pune vinovăţii asupra cuvintelor care nu „vin de la sine”, care se ascund, ori trebuie căutate, selectate, arajnate, montate în lucrarea poetică.

Cuvintele nu sunt rele sau bune. Folosirea lor, până la urmă, de către poet, este rea sau bună.

Întrebuinţarea cuvintelor este cea care dă valoare lucrării poetice.

Nimeni nu a văzut niciodată dacă un cuvânt este sau nu apt, capabil, potenţial pentru „ceva”.

Nu există neputinţa cuvintelor într-o poezie. Ceea ce trebuie revăzut în lucrarea poetică se referă la neputinţa arbitrară manifestată între buna şi/ori reaua trăire experienţială emoţională.

Cartea tipărită de versuri prelungeşte trăirea sugerată, exprimată prin/ de cuvinte.

O iluzie din cuvinte naşte/ renaşte  altă iluzie în prelungire.

Poetica tipografică nu este studiată suficient.

Prelungirile reproductive ale cuvintelor vin din reproductibilitatea lucrării poetice („Răsăritul ori apusul de ieri al soarelui, acelea de ieri – nu mai pot fi reproduse, revăzute. Noua răsărire şi noul apus materializează iluzia trăirii răsăritului şi apusului de ieri”).

Precizia reproductibilă este liniară în prelegerile poetice tipografice. În schimb, este imprecisă prelungirea aceleiaşi trăiri emoţionale prin repetabilitate.

Poetica tipografică este stranie în poezia neregândită. Apoi, toate cele de mai sus nu sunt altceva decât semne şi fapte ale prelungirii poetice a omului.

Poeziile ajută la separarea simţurilor, la prelungirea universală a iubirii. Ele (poeziile) sunt puncte de sprijin pentru cvasi-iluziile realităţii.

Atitudinea generală potenţial regândibilă a poeziei lipseşte din arsenalul prmejdios al analizelor.

Poetul vieţuieşte mereu în circuite închise. Poeziile sale, odată scrise, vieţuiesc în circuite izolate. De aceea, cititorii se pun mereu în situaţii limită spre a se apropia de cercurile amintite. Unii tangenţiază circuitele izolate ale poeziei. Privesc peste perimetre, observă suprafeţele, scrutează adâncimile lucrării poetice.

Arareori au cititorii dorinţa de a realiza tangenţe cu circuitele închise. Abia după reuşitele cu circuitele izolate (dacă sunt desferecate) se manifestă complementar curiozitatea (nu neaparat interesul) cititorului de a şti câte ceva despre poet, cine este, de unde vine, ce face, ce va mai face ş.a.

Aşadar, prin regândirea poeziei se pot muta centre de gravitaţii şi orice lucrare poetică se acceptă a fi născută drept pseudo-poezie.

Regândirea poeziei oferă şanse pentru zărirea umbrelor. Cu ajutorul umbrelor s-ar putea realiza montaje ireale simbolice, facilitându-se astfel posibile organizări lingvistice în poezia obişnuită.

Aciditatea şi/sau stridenţa cuvintelor, căldura ori catifelarea lor aparţin apreciativ poetului umblător printre umbrele regândite.

Aşadar, una dintre cele mai grele misiuni ale poeziei se referă la generarea de senzaţii vizuale, în condiţiile în care cuvintele se lasă scrise, sunt sortite scrisului, ori transcrierii, determinând germenii subzistenţei conceptuale a lucrării poetice. Redarea poetică, în felul cunoscut de om de milenii, nu satisface înfăţişarea totală, din cauza caracterului discret al fiecărui cuvânt (dacă ar exista un singur cuvânt compus total într-o limbă, acesta ar anula dicţionarul limbii  în cauză, şi discretul ar deveni continuu în continuum).

Însă, acum ne raportăm la ceea ce vedem cu ajutorul limbii folosită în lucrarea poetică.

Realităţile emfatice de care se agaţă poetul sunt notaţii de noţiuni, atunci când articulează cuvinte, propoziţii, fraze, ritmuri ascunse, imagini, umbre ş.a. în poezia sa.

Se obţine ideea că, în principal, câmpul semantic poetic se sustrage obiectiv de la corespondenţa radicală, esenţială dintre poet şi cititor. El (câmpul semantic) este arondat deciziei individuale a poetului de a folosi cuvinte (există şi oameni poetici, aşa numiţi visători fără cuvinte).

Ca atare, se constată existenţa mai multor clase de corespondenţe procesuale poetice atunci când s-ar produce tentative de regândire a poeziei.

Poetul se mişcă între necesitatea naturală de decodificare a codajului lingvistic, fiind facilitator şi, spre finalul lucrării poetice (la finalizare), structurator de imagini oferite gândirii şi regândirii.

Clasele de corespondenţă procesuală poetică sunt străbătute de comprehensiune sub semnul semnelor semnificante din poezie.

Avem de-a face cu poezia considerată act semnic, potrivită intenţiilor de regândire.

Poate ar fi vorba şi de un câmp poetic noetic, adăugat la câmpul semantic general care, împreună, să ajute permisiv fiinţarea şi a altor clase complementare de corespondenţe poetice, în numele sensului şi, deopotrivă, în numele nonsensului din lucrarea poetică.

Regândirea poetică trebuie să evite ispita.

Până la urmă, ceea ce este prodigios  revine nu din ispititor, ci din unitatea poetică discretă.

Gândirea poetică regândită conduce la apariţia alternativelor, ceea ce facilitează fiinţarea mesajelor intermediare, care reprezintă tratamentul lingvistic optimizat al câmpului discret unitar al poeziei.

Gândirea nu se atribuie regândirii. Ea, gândirea, pur şi simplu este reprocesată, reordonată, reconstruită.

Când gândirea poetică regândită este posibil a fi înfăţişată, se poate vorbi de calitatea poeziei de a fi substanţă de ştiinţă, prealabil fiinţată în faţa ştiinţelor cunoscute, regăsită în final în mulţimea generală, totală de ştiinţe lumeşti şi nelumeşti.

 (Din volumul Fizica şi metafizica poeziei, 201..)

                       Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac