Ioan V. Gâf-Deac: 2014

marți, 25 noiembrie 2014

Poezia-mijloc sensibil de cunoaştere

Este discutabilă dorinţa poetului de a furniza mesaje noi către receptorii umani ai poeziei sale.

Poezia este o comunicare grafică statică.

Cuvintele joacă rol de transmutant pentru semnificaţii, care ajung să fie plasate (semnificaţiile) în imagini poetice.

Obiectele, faptele, trăirile, experienţele ş.a observate în imaginile poetice se află sub coduri transmutante. Fiecare receptor (cititor) are decodificatorul său, propriu, unic, cu ajutorul căruia „citeşte imagini”.

Pentru cititor imaginea poetică se confundă cu experienţa nemişcată, statică.

Poezia este aspaţială, fapt în nemişcare. Însă, în poezie poate fi pus spaţiu.

A pune spaţiu în poezie înseamnă a marca densitate (masă) pentru imagine.

Densitatea poeziei se înfăptuieşte cu ajutorul spaţiului.

Nu există poezie fără imagine/imagini, care la rândul lor au greutate constituită din substanţa spaţiului.

Acest demers este demonstrabil intuitiv.

Citirea poeziei este transport de spaţiu imagistic cu greutate provenită din semnificaţii semnificante.

Apoi, considerăm că în poezie nu sunt necesare fuziuni între cuvinte, ori între propoziţii, fraze. Orice tentativă de fuziune este falsă, deoarece niciodată acest tip de demers nu poate avea loc între cuvinte.

În schimb, ar putea avea loc un proces de manipulare a cuvintelor (word processing).

Poezia, pe această bază manipulatoare, devine instrument de eşantionaj static.

Cuvintele sunt ele însele nesimultane.

Deci, poezia ca făcătoare de stări şi scări de complexitate este fundal mai rigid decât ne putem aştepta pentru semantica generală a vorbirii şi scrierii.

Pe un astfel de fundal general şi generic putem avea de-aface cu reconstrucţia legilor creaţiei poetice, ajungându-se la producţia/producerea de meta-creaţie poetică.

Un poet se află întotdeauna într-un areal al culturii poetice cumulative, el fiind participant la adăugare, la substanţa care vine în viitor în forme de „zicere” diferite de felul comun de comunicare.

Până la urmă, acest fel „alt fel” de zicere practicată ca valoare adăugată comportamentală de către poet, este un fel de „nebunie”, o diferită arătare în mişcare a chipului uman sub care sălăşuieşte o fiinţă, făptură. Aceasta declină unduiri cu ajutorul vorbelor şi cuvintelor. Nimeni nu poate lua unduirile omului poet.

Interstialitatea metafizică este cât se poate de fizică, în privinţa comportamentului poetic. Pe această bază poezia devine un aparat de cunoaştere sensibilă, respectiv un mijloc sensibil de cunoaştere.

Sensul cert de mers înainte cu ajutorul poeziei revine din rezultatele aşteptate şi acceptate prin cunoaştere.

Cultura poetică cumulativă devine, astfel, substanţă sensibilă, în mijlocul căreia trăiesc poetul şi cititorul.

Orice eroare este permisă în lumea sensibilă.

Nemăsurata sensibilitate nu are cum să fie caracterizată de erori, de incertitudini.

Totul este finit în sensibilitatea poetică absolută.

(Din volumul “Fizica şi metafizica poeziei”,...)

Neîntâlnirea poeziei detaliate

Acceptăm ideea/realitatea că poezia este un aparat sensibil de cunoaştere ori un instrument de cunoaştere sensibilă.

Acceptarea morală a cunoaşterii prin intermediul poeziei este întotdeuna pură.

Poezia nu are probleme litigioase. Nici cunoaşterea poetică nu are chestiuni litigioase.

Un enunţ poetic are proprietăţi cantitative şi deopotrivă calitative.

Măsurarea enunţului poetic cantitativ se află în sistemul procesual tangibil, pe când inexactitatea cantitativă a măsurării enunţului poetic calitativ face diferenţele pentru asumările de notorietate în lumea poeţilor.

Orice poezie finalizată de poet este aparent certă.

Nu întâlnim poezia detaliată. Perechile şi multiperechile în detaliile poeziei, cu cât sunt mai multe, cu atât devin ucigătoare.

Un fel de corozivitate este detalierea poetică.

Mai apoi, nu putem vorbi de identitate poetică, întrucât prezenţa aceluiaşi cuvânt în mii de poezii este neidentitară.

Întâlnim pentru prima oară în referenţialul filosofic general acelaşi om/cuvânt în mai multe locuri, el însuşi unic, însă diferit identitar, multiunitar.

Desigur, putem spune că un cuvânt/acelaşi cuvânt –prezent în mii de locuri în acelaşi timp, este a) ori diferit de sine, b) ori absolut acelaşi, cu resorturi interne proprii, cvasi-infinite.

Ar trebui să ne înspăimânte densitatea micro sau macroscopică a cuvântului. Micro şi macrocosmosul unui cuvânt, - dacă acceptăm această întindere pe verticală, pune în pericol absolutul. S-ar clătina unicitatea, deasupra ar fi afectat, sub-materia internă ar cădea în desluşire.

Ar fi poezia atît de puternică întru explicarea lumii cu ajutorul unui cuvânt? Da. Cu ajutorul cuvântului „Dumnezeu”.

Într-o astfel de situaţie, autosuficienţa din poezie este raţiune, drum către divinitate, doxologie concretă.

Este posibil ca raţiunea suficientă în poezie să fie fără sfârşit.

(Din volumul “Fizica şi metafizica poeziei”,...)

duminică, 5 octombrie 2014

Legătura circumstanţială poet-cititor

Lui Aurel Pop, - nordic stăpân al poeziei

Poetul are o oglindă a propriei sale măşti: cartea.

Cunoaşterea poetică este accesibilă celui ce are, cel puţin, ucenicia folosirii cărţii, în general, şi a celei de versuri/poezii, în particular.

Pe de altă parte, poetul nu are nevoie de această ucenicie, întrucât el nu îşi impune ca scop scrierea unei cărţi, ci doar scrierea de versuri/poezii.

Cartea, în această perspectivă, devine vulgarizatoare pentru poet.

Cititorii însă, nu trăiesc în colectiv ori simultan, ceea ce este perceptibil ca adresare din poezia unui peot. Nici felul de a interpreta fenomenele, imaginile, ideile dintr-o poezie nu este simultan, comun ori identic în rândul cititorilor, chiar dacă nu lipseşte dimensiunea comună-fizică a lucrării poetice, fixată cu ajutorul cuvintelor scrise şi tipărite, care sunt în proprietatea tuturor.

O ponderabilitate virtuală a fiecărei lucrări poetice există în rândul tuturor oamenilor cititori de poezii.

De aceea, poezia poate reprezenta un caz particular al gravitaţiei: ea umblă prin lume diferenţiat ponderentă. Una şi aceeaşi lucrare poetică are greutate diferită în rândul oamenilor cititori, în chiar acelaşi punct al intersecţiei dintre latitudine şi longitudine pământească.

Versurile au dimensiuni senzoriale, care nu sunt transportate de la un om la altul decât renăscute în fiecare secundă din difuzarea poeziei dintr-un loc în alt loc, de la un subiect uman la altul.

O anume substanţă de continuum abstract se concretizează prin exteriorizarea poeziei (în înţeles de separare), într-o experienţă poetică globală, fâşie de aură în jurul globului pământesc găzduitor de poeţi şi cititori.

Ceea ce oferă calitate vitală poeziei revine din capacitatea sa de deschidere la evenimente, la sinergie şi emergenţă, prin faptul că este complet/perfect intangibilă (nu există 1 kg de poezie).

Doar poetul îşi vede cu adevărat poezia sa de neatins. El scrie poezia, o vede, dar nu o poate atinge, pipăi, ridica, deplasa ş.a.

Aşadar, avem de-aface cu imponderabilitatea absolută, marcată exemplificativ prin poezia în sine.

Iată de ce poezia este un fenomen de extremă complexitate, angajată în domesticirea părţilor de viaţă cu ajutorul cunoaşterii poetice decantată din cunoaşterea sălbatică.

Poezia nu pune în ordine, ci mai degrabă pune în dezordine omul, îndemnat să circule prin organizarea şi conducerea sălbatică a vieţii naturale.

Totuşi, poeţii şi cititorii nu se stânjenesc reciproc, din perspective cantitative ei avansează, asumându-şi informaţiile poetice naive purtate de poezia nativă.

Poezia nu este în stare de unanimitate ci este, în fapt, şi declarativ circumstanţială între poet şi cititor.

Este interesant de remarcat că între poet, poezie şi cititor chiar solidaritatea este circumstanţială.

Mai degrabă proza este contributivă la o anume solidaritate fundamentală a sentimentelor tipărite, amintite.

Mereu, necredincioşii poeziei ucid credincioşii poeziei.

În rândul oamenilor, până la urmă, poezia dă aura pozitivităţii şi acceptă liniştirea, odată cu epuizarea unui eveniment, fenomen etc.

Nu s-a întâlnit vreo poezie ucigând poezie şi invers.

Mizând pe sentimente, poezia ignoră nesentimentele.

Pe această bază, poezia ajută la conturarea omului total şi încearcă să pună pe acelaşi plan mulţimea cvasi-infinită de fapte şi fenomene ce privesc omul simplu.

Uneori, se petrece efectul de bumerang “poet-cititor-poet”, ocazie cu care se destructurează clasificările şi relaţiile antestabilite între aceştia. Este momentul în care se pot dezvolta atitudini diferite, diferenţiate şi/sau diferenţiale.

Partiţiile poet-cititor sunt puţin înţelese, întrucât înlăturarea nedeterminărilor în privinţa posibilului relaţional partitiv, între cei doi actori, nu este preocupare omenească de prim rang.

Starea relaţională generală între cei doi are, mai degrabă, funcţionalitatea „duhului” poetic acoperitor.

Partiţiile aparent neînţelese nu sunt în acordanţă cu deplinătatea trăirilor emoţionale poetice.

Se întâlnesc fragmente, părţi de imagini poetice care „joacă”, ori sunt tranzacţionate între poet şi cititor.

Centrul adevărului pentru problema de mai sus (a partiţiilor poetice) se află în disocierea cunoaşterii, ca acţiune poetică.

Poetul îşi impune misiunea dihotomică de a accelera înţelegerea partiţiilor poetice, întru oferirea către lume a întregului sistem central poetic, creat prin scrierea unei poezii.

Timpul lărgit al poeziei se împlineşte prin ciclizarea lucrării poetice, aceasta devenind, alături de alte versuri, grup ponderal, lansat mesagistic într-un întreg univers.

Cel mai particularizat aspect comunicaţional, referitor la poezie, este că, în fapt, cu ajutorul acesteia se pot transmite esenţe sau elemente referitoare la esenţe (caracterizări, contururi, conţinuturi ş.a.).

Puterea poeziei de a discrimina mijloacele de comunicare, prin însăşi definirea sa ca mijloc de transmitere, nu aureolează baza de cunoaştere a lumii.

Ea, poezia, nu poate fi sesizată şi fixată temporal într-o oră reală, cu toate că nivelul scrierii este mai localizator decât nivelul verbalizării poetice.

Cititorul nu conştientizează conceptul de poezie, însă recurge la memorarea/reţinerea imaginilor poetice cu ajutorul conceptualizării.

O poezie modelează cunoştinţele în manieră diversificată, diferită, în raport de clasa de imagini sistematizate cu ajutorul sugestiilor promovate de cuvinte.

Poezia este o problemă de reprezentare mentală, iar învăţarea poetică este o chestiune de comunicare, de transfer a informaţiilor de la scris la verbal, în conştiinţă.

Aceeaşi poezie, în acelaşi loc, în acelaşi timp, însă sub unghi de lectură diferit, în rândul diferiţilor oameni, oferă distanţări/distanţieri simbolice.

Poezia nu poate avea verbalizare generalizată.

Pentru poezie nu există, undeva în lume, loc distinct şi separat, nici timp distinct, fixat.

Însă, în raport cu cititorul, poezia se află la o anume distanţă şi defazată (mereu în trecut) în timp.

Scrierea poeziei este contributivă la ontologizarea caligrafierii şi dacă aceasta (poezia) evadează din scris, acest demers nu poate fi înfăptuit fără riscuri de condiţionalitate.

Dorinţele pot fi însă conjurate, spaţiul se poate abstractiza, iar fenomenul creaţiei poeziei devine contributiv la ontologizarea poetică.

Esenţa verbalizantă a poeziei se ascunde sub caligrafie.

Totuşi, omul este principalul difuzor al poeziei, deoarece mijloacele de transmitere/comunicare se modifică de la persoană la persoană.

Interiorul tehnologiei poetice nu are resorturi proprii de autodifuzare. Un mijloc (de exemplu, cartea tipărită) anulează distanţele simbolice dintre poet şi cititor, iar prin omogenizarea cuvintelor se multiplică potenţialul de apel la sisteme referenţiale poetice diferite, diversificate, acest aspect facilitând acroşajul lucrării poetice de un vector difuzor.

Costul transportului poeziei n-ar trebui căutat altundeva decât în energie.

Poezia nu are concepte analogice certificate şi, de aceea, nedispensările de specificaţii o fac potrivită difuzării.

Iată, că între poet şi cititor, poezia se spulberă, însă fără a se risipi, a se consuma cu sine, sau să se rupă din întregul său. Analogia supremă, între mai mulţi cititori ai aceloraşi poezii este că nici unul dintre ei nu consumă poezia, chiar dacă sfidând spaţiul şi timpul intră, individual, în posesia acesteia.

Atunci poezia este 1) aşa cum este, 2) aşa cum ar trebui să fie sau 3) aşa cum se pare, ori se crede că este.

29 septembrie 2014

(Din volumul “Fizica şi metafizica poeziei”,...)

joi, 3 iulie 2014

Bi-nivel probatoriu pentru încrederea managerială

Examinarea, explicarea / elucidarea problemelor de încredere managerială devin tot mai actuale în epistemologia contemporană, întrucât aparatul cognitiv este adânc activat cu ajutorul tehnologiilor informatizate moderne, iar latura cognitivă naturală, a fiinţei umane rămâne să marcheze în continuare procesul decizional.

Încrederea managerială este confirmată, mai întotdeauna, cu ajutorul probelor (evenimentelor). De aceea, în management este posibilă cristalizarea „curentului probator” (evidenţialist), aşa cum „concepţia anti–probatorie” (curentul anti-evidenţialist) validează cu semnul (-) „confirmarea inexistenţei” evenimentelor (probelor) care să se regăsească în procesul decizional.

Curentul „presupunerilor” acoperă concluzii explicative între probe şi anti–probe. Cu această ocazie, managerul se angajează în „apologii”, respectiv în mulţimea subiectelor decizionale avansate în mediul său de organizare şi conducere.

„Presupunerea” este la originea formalizării meta–apologiilor. Din câmpul operaţional al acesteia izvorăsc a) neîncrederea managerială raţională şi b) încrederea managerială iraţională.

De fapt, cele două rezulta nte conduc la instituirea unui aşa numit bi-nivel probatoriu (raţional/ iraţional) pentru încrederea managerială.

Există apologii evidenţialiste (probatorii) care pot avea intensităţi a) modeste sau b) puternice.

Aplicaţiile apologistice în management au argumentări esenţializate, vizând noţiunile „pentru”, „către”, „de la”, „prin”, care contribuie la construcţia demonstraţiilor discursive avansate de către manager în procesul decizional.

Justificările imediate sunt rare în raport cu cele mediate (mijlocite).

Presupoziţiile oferă posibilitatea acceptării apologiilor manageriale negative. În schimb, utilizarea „probelor” şi „anti-probelor” oferă ocazii pentru apologii manageriale pozitive.

În acest fel, se observă elementele preliminare referitoare la încrederea managerială de natură epistemică, marcată de corelaţii (încredere corelativă epistemică).

Managerii sistemelor complexe conştientizează necesitatea de a avea opţiuni pentru evidenţialismul de înalt nivel (înaltă rezoluţie), respectiv de apologii pozitive, de asemenea, de înalt nivel (înaltă rezoluţie).

Un model decizional simplu al încrederii poate fi caracterizat de :

a)Arborele evaluativ epistemic. Atitudinile managerului sunt dominate de propoziţii ce caracterizează intrările (inputs), fiind urmărită creşterea consistenţei în procesul decizional.

b)Arborele evaluativ doxastic. Atitudinile managerului sunt caracterizate de angajamentul său în extensia generală a procesului decizional, criteriile diacronice contribuind, în fapt, la instaurarea inconsistenţei, întrucât se petrec idealizări şi tentative de amplasament în apropierea orizontului metafizic.

Între a) şi b) se manifestă raporturi care pot exprima cvasi–staţionalitatea (când se foloseşte doar modelul decizional de bază, considerat final finit), sau dinamismul (de exemplu, opunerea stării revoluţionare faţă de starea convenţional normală).

Întrările (inputs) se pot regăsi în modele specifice mulţimii lor, prin caracterizări adjectivale precum: pasive, relevante; de tip " robot"; voluntariste.

Minimizarea schimbărilor prin reducerea intrărilor pune în evidenţă un anumit "conservatism doxastic", întrucât idealizarea se auto–instituie în cvasi–certitudine, pe măsura avansului în structurile de vecinătate, folosind simetria argumentelor.

Se deduce că o problemă managerială beneficiază de cel puţin o soluţie pe baze decizionale în măsura în care " intrările", "transformările" şi "ieşirile" au loc în oglinda simetriei argumentelor, care fundamentează simularea.

(Din volumul “Management doxastic”,...)

marți, 17 iunie 2014

Tangenţe explicative străine de neîndreptare

Proferenţă. Este zicerea care se declanşează de la ziceri prezentate pentru a conchide la un demers-aserţiune, referitoare la viitor. A vorbi ca demers pentru a ţinti înainte, a scote din azi ziua de mâine.

Dintr-o zi de astăzi, aerul desprinde ziua de mâine posibilă într-un viitor absolut al culorilor.

Dintr-o stare/situaţie actuală imaginaţia decupează şi construieşte viitori posibili.
(Trece întrecerea, se întrezăreşte zarea, se zice poezia, se reciteşte viitorul în ceea ce nu va fi, în ceea ce se iubeşte).

Peripatetic. Este în mers, a da un mers cuiva sau la ceva, unuia, unui... a

împinge o stea de la stânga la dreapta, a urni un nor din timpul unei idei, a da o săgeată cuiva să alunece spre a întâlni viteza, acceleraţia formei, un orizont de corp de gând.

Antiperistatic (Antiperistatis). Sunt aici diverse procese reale, ori imaginare, în care o calitate înaltă trage/forţează, indică o altă calitate.

Sunt unele vieţuri văzute pe câmpii, în sincere contururi, în adevăr real; unele restrângeri sunt în forme de imagini din umbra câmpiei subterane.

În toate acestea un adânc ridică un nou cer, un cer scade un nou orizont.

Teleonomic (Teleonomy). Se întrevede calitatea unui ţel aparent ori scopul direcţionat al unei structuri sau funcţii în organismele/fiinţele vii.

(O mare substanţă a unui orizont, o frumuseţe înaltă a ceea ce vrei să vezi. Un drum întors spre întoarcere pe care un om de gând, o idee de fire, o structură de apropiere într-o îndrăgostire fără margini se întrunesc spre a se declara existente).

Animism. Se face credinţă în suflet; sufletele şi spiritele există peste tot şi în toate.

Este o încredinţare în aer, în incolor şi invizibil, în umblătorul corp ce susţine ideea care vorbeşte fără să se audă.

Apofilitic (Apophillite). Se vede un mineral alb, ori roz pal, ori verde pal cristalin, compus din caliu, calciu, siliciu, oxigen, apă şi fluor.

(Creşterea unei axe în lumina de var a unei geometrii de catifea. Urcarea în contururi a unui zenit cu pânză de roză, cu umbre din petale stoarse de gânduri.

Un mare covor de stele într-un câmp cu alge moi din metal mătăsos compus cu amorul fad dintr-o iubire, cu piatră neostoită în masiv curat, cu şiruri de ploi sortite încremenirii într-o lumină care nicicând, nicicând nu se vede).

Hilomorfic (Hilomorphism). După amiază se face analiza substanţei în formă şi materie, prin transubstanţiere.

(O cercetare a ceea ce este substanţiat şi aflat în trecere spre contururi şi în margini, în hotare; transubstanţierea a ceea ce mângâiem (substanţa) în chiar substanţă, în formă cu materie între graniţele gândului).

Apotegmatist (Apothegmatist). Poţi fi creator de esenţe, vorbitor de scurte idei instructive, aforistice (apropiat dezicător de proverbe).

(Vorbitor de esenţe, ceea ce se arată prin nano-gânduri, prin idei ce pot să fie de instrucţie; ceea ce devine maximă, un aforistic far ce extinde imagini; apropiat zicător de proverbe cu esenţe de aur concentrator de substanţă în spirit).

Eutifrostic (Euthyphro Paradox). Se află aici o gândire dreaptă, sinceră. Este un fel de pietate deschisă; a face pios nişte lucruri pioase.

Se zice că acela care este binele moral venit de la Dumnezeu în condiţiile în care bunul Dumnezeu este un bun moral desăvârşit.

(Mers drept, adevăr între sinceritate şi nesinceritate; o anume apreciere în văzul lumii, umil a desface umilinţa şi a o arăta pioşeniei. De binele „bine” este legat, sosit din cer, care este un „bine bun”, un infinit desăvârşit în ceea ce trebuie să avem).

Aporetic (Aporetic, Aporia). De fapt, căutăm figura vorbitorului prin care expresia acestuia sau durerile sunt în dubiu/îndoială faţă de o întrebare.

Nu-i o contradicţie nerezolvabilă/nesoluţionabilă sau paradoxul dintr-un text ce exprimă gândirea.

Totuşi, din perspectivă retorică se exprimă o îndoială despre ceea ce să se facă sau să se spună.

Şi iar zic: din perspectivă de zicere este vorba de o construcţie caracterizată de creşterea obiecţiunilor filosofice, în condiţiile manifestării lipsei cvasi-absolute de soluţii pentru problema în cauză;

Noi toţi, în câmpii avem stare de pierdere a fiinţei, pierdută de sine.

Vorbim mereu despre o imagine a cerului prin care acesta arată plecarea spre înserare, o pliere în sine, o restrângere în substanţă invizibilă, contradictorie atunci când dimineaţa se caută pe sine, când oamenii îşi pun întrebări într-o întrebare.

O iubire nerezolvată, o înclinare neînclinată fără soluţii dintr-o câmpie ce arată creşterea, iarbă răsărită în mii de franjuri.

Un tremur al aerului, - neştiutor încotro să îndrepte vântul din corpul său, uraganul din forme, tornada din somn.

Creştere de arbori neînţeleşi într-un codru fără de margini, fără de dezînclinarea înclinărilor sale pentru o dorinţă de a se reîntoarce în rădăcini.

Un fel de lăsare a sinelui meu în pierderea din mine din ceea ce nu-i dimensiune într-o câmpie restrânsă în substanţa unei simple linii.

Conjectură. Căutăm o compoziţie sau o construcţie intelectuală verosimilă; relaţiile şi faptele sunt substanţe ale adevăratei compoziţii.

(Un gând ca o stană de piatră, o statuie ca o substanţă adevărată pierdută în duh.

Între aer, munţi, culori şi poeme se află iţele pânzei de platină, - verosimilă geografie cu linii neadevărate.

Între mine şi tine iubire sunt substanţe ale aceleaşi substanţe, netopiri ale aceleaşi pierderi, forme din diforme molecule de gând).

Chrematistic. Să ştim despre ştiinţa princială a bogăţiei.

(Se recaută lipsurile din fizica gândului, se risipesc reunirile în marele orizont. Depărtarea este bogăţie, - întrucât retragerea este chingă pentru libertatea săracă.

Plecări să fie spre infinitul atom şi dincolo de dincolo, spre marele pierdut în zale de aur, în lanţuri de cuvinte, în dulci neregăsiri, când omul devine bogat, bogat...).

Forism previzional. Avem o continuă analiză, căutare, dezbatere, zicere prospectivă (forum).

(O desacralizare a orizontului este spusă monoton, în zicerea puterii cumplite. Ochiul câmpiei este alfabetizat întru căutare, vederea obiectelor se confruntă cu noi idei empatice, cu zeităţi ale momentului.

Neoprită libertate este disecată, categoriile logice ucise se află în vaduri de poezie nescrisă, adânci aşezări ale unora în faţa altora. Toate indică ziua de mâine, de peste mâine, spre indiferenţa de peste diferenţă, întru convorbiri).

Panurgism. Se află în preajmă o contagiune imitativă şi acţiune orbească.

(Urcă aerul nebun într-un cer cu margini, se adaugă frunze dilatate în născociri.

Inevitabile închideri în emoţii se strâng, căzute în senzaţii cu predicatul desăvârşirii.

Sunt prelungiri ale văzului în marele nevăz, în precizia formei pe care iubirea o dobândeşte spre seară într-un arhaic dans, într-un primitiv cântec desacralizat.

Trec descătuşările victorioase, fără priviri, fără ochiuri de gânduri, fără cumplite puteri. Doar însoţite de iubiri).

Amenitate. Devine, potrivit aspiraţiilor, un demers de amenajare a existenţei cu binevoitoare iubire.

Un farmec al perspectivei, o blândeţe şi catifelată agrementare a accepţiunii, - acestea se trec prin aspiraţia ordonată a celei dintâi dimineţi.

(Se află, există şi care este poveste ce se mai manifestă într-un timp, într-un trai dat, într-o vigoare de orizonturi celeste. Prezent inexistent, amenajat în ordine de vieţuire. Curg zile într-o ordine fără imediată conştiinţă, trecere ordonată în dezordine, - sfărâmată cuviinţă. Un mod de trai, un scai de formă lentă, de catifea împietrită. În toate un timp nevăzut trece, urcă spre rădăcini, coboară spre dor, spre ceea ce se face din sine şi ceea ce trece cum se cuvine într-o floare a soarelui, care obosită îşi trage ochiul aurit într-o pânză de smoală, într-o noapte dulce).

Inconvenient. Ce poate fi mai apropiat este o consecinţă supărătoare, un cer târziu întârziat.

(Un zbor se lasă pierdut într-o durere nevrută. Un arc se pierde tras de otrava săgeţii spre înapoi, spre adâncul din nord.

Nu mai doresc păsările să ştie geometrii străine, nu se închid plecările în stranii ace cu dulce veniri în venin.

Ceea ce nu este în siguranţă n-a fost şi nu poate să intre dincolo de gândul care se vede.

Orice durere este bucurie, inconvenient trist este liniştitorul orizont şi popasul ţintit în odihnă).

Curte frivolă. Se vedea o opulenţă obţinută cu uşurinţă şi abundenţă drept contrapondere pentru pierderea libertăţii.

(Se află liniştiri cu libertăţi pierdute în pierderi, - găseşti înţelegeri între geografii şi formele se strâng într-un centru al punctului suprem, greu, dens, închis într-o mare deschidere a infinitului. Se înţelege bogăţia prin mult, iar sărăcia prin puţină geometrie în libertăţi fără de margini.

Căderi întru eliberări sunt uitările când are aerul pierdere în opulenţa zicerii de nezicere auzită în sunet. Uşor este mai greu întru densitate sporită, fără de margini este mai simplu întru complexitate închisă).

(Din volumul “Măsurarea imaginii”,...)

Primejdii folositoare

Se cade să mai vorbească în simetria nesimetrică doar cuvintele largi, semnele de stemă, colecţiile de frunze, binele neapropiat, călătoriile lipsite de distanţe.

Aşadar, există:

Drumuri care zboară. Eforturi dispreţuite. Împliniri nepetrecute. Triumf necugetat. Bucurie auzită. Culoare deşartă. Nesperanţă limpede. Număr trecător. Noroc îmbolnăvit.

Fericire viitoare. Dispreţuire plăcută. Putere nepăgubită. Primejdii folositoare. Bogăţie fidelă. Sunet nechibzuit. Câştig sănătos. Ocazie preţioasă. Pierdere îmbogăţită. Tristeţe liniştită.

Senin încordat. Schimbare netulburată. Substanţă invidioasă. Mineral nestatornic. Răsplată regretată. Fulger neînsemnat. Strălucire închisă. Folos neimportant. Izbândă căzută. Cocor imaterial. Apropiere neelectică. Vestitor fără cruce.

Belşug păgubos. Recunoştinţă liniştită. Colecţie străină. Iubire nepierdută. Viitor trecut. Hotărâre aurită.

Frunză înstrăinată. Neîntemeiere prevestită. Aşteptare neaşteptată. Ecou fără veste. Iarbă ispitită. Zbor necurat. Trecere neîngrijorată. Evantai înalt. Făclie adâncă.

Împrejur cântând. Surâs pierdut. Apreciere rezolvată. Prevestire neaşteptată. Schimbare netrecătoare.

Veşnicie nestatornică. Merit nerentabil. Cântec dobândit. Giuvaieruri neruşinoase. Păreri de bine apuse. Colecţie de ură.

Amăgire certă. Repetare bogată.

Poezie de cuvinte, ori poezie din cuvinte…

Drumurile care zboară pot fi fericiri viitoare; seninul încordat se află în belşugul cel păgubos.

O frunză înstrăinată se trezeşte în împrejurul cântând, iar veşnicia nestatornică este o amăgire certă.

Se cade să nu mai vorbească cuvintele despre nesimetria simetrică.

Din volumul “Situaţii simetrice”, Ed. RBA media, Bucureşti, 2009

joi, 22 mai 2014

Aer regal ireal

Un ireal aer regal trece peste câmpia în care stă întru veşnicie poezia; aval vaer sumar petrece călătoria care tresare şi adastă pentru amară iubire armonia.

Aer nobil, curaj maiestos, suveranitate de catifea, foc moale şi aurie dragoste se‑adună‑n tabloul mineral.

Regeşte trec cohorte de speranţe, întotdeauna văzute, nicicând împlinite.

Rubin planificat este cristalul, determinare sfântă rugăciunea din miez de noapte, în schitul apei ce stă să piară în substanţă.

Provine cuvântul din ordine, o armură de briză este pierderea străbaterii în verbele topite, picurând naşteri de ceară din stânca albă.

Înfrunziri devin procesele, disperări prefac contururile de aripi în tronul ce‑aşteaptă muzici cu substanţă de timp.

Îngerii ostatici provin din arta poeziei, din înţeleapta otravă a zilei de ieri.

Ultima lege este pentru mâine.

Primul reazem este pentru ziua de ieri, căzută în algebre duble, în largi înfrigurări de ritmice trupuri topite în iubiri străine.

Nederscifrate cântece sunt gesturi, imprecise umbre se smulg din rătăciri.

Această confuzie largă se află într‑un atom negru, într‑o sprânceană de zori de ziuă ştiută.

Eterne intersecţii, respinse tristeţi şi copaci străini se vor împreuna pe‑orbite lungi, pe recunoaşteri moi, în lustruite margini de câmpii.

Plâng lucrurile deoarece nu se întorc întoarcerile.

Tragice îmbrăţişări au fost pentru mâine, întinderile umilite în sfere de gong se strâng nemilos de multe pierderi, neândoielnic de risipite înfăţişări.

Egale atingeri se prea‑produc între corăbii, amestecuri de precizii, alizee de destrăinări, aureole de sferturi de lună.

Străine litere compun apropiate cuvinte de străvezii îndreptări.

Trec desăvârşirile mele în moi metale, în liniştea nevorbită a soarelui nomad.

Vorbesc arborii, seminţele plesnesc de vise dulci, zăpezile se înfăşoară topite în spume albastre, dâmburi duşmane se înmoaie în gingaşe veşnicii.

Ne cuibărim în nouri, schimbările se prefac în pământ incolor, roadele ţin în inimi clepsidre, murind prin tinere veştejiri.

Topire de aer, bătaie de lună, cântec cu necuvinte vizibile de soare, stele de poezie nesfârşită, acestea toate se află în irealul aer regal.

Învingerea denaturării

Ar trebui să revăd timpul de când există omenirea, poemul născut întâi lângă convingerea răspândirii, avansul de pretutindeni al împotrivirii, tâmplele ambulante ale planetelor desfrunzite.

Un vechi balsam stă tainic în singurătate.

Nu este incendiu în rădăcini şi nu-s aprinse înprejurimile castelelor secrete.

Pot poza vieţii în poezie să o torn, poate pierderea umilinţei în puterea nevăzută să întoarcă o mare credinţă în frigul cel cald, cel liniştit.

Patima doarme, obişnuinţa trecerii este cuminte când întregul popor de cuvinte se duce tot într-acolo, în culori reintrate, în răscumpărări de aer, în înşine închişi spre a deveni fior compus al florii universale.

Loc pentru îngeri este în cerul mult larg de prea puţinul contur.

Sărace viziuni se trec prin biete lucruri, sfârşind naturale distanţe, deschizând pierderile într-un ring al respingerilor dintre semeni.

Metaforele sunt aproape,

resortul aripii devine viu,

descoperirea simplă este a sturzilor

în cuiburi de aur,

noroc aduce fierberii orizontul pustiu,

pentru deşertul desenat în umbre.

Doresc salvări de împietriri statuile, destinele nu au adrese, tragice amănunte se cuibăresc în liniile scrisului spre a acoperi vânătoarea de lumină.

Supremă renaştere, - poezia înştiinţează străvechile oboseli, înţelesurile senzaţiilor de scrum.

Nălucă cu glezne de iarbă se arată în nezicere, regină a regăsirii, pază a înfiripării, credinţă în jertfă, sabie de nisip primenit în apă de ocean viu şi paznic de templu pierdut în pleoape de zefir.

Este firavă prezumţia în legile mici ale polenului, inexplicabil verb, neasemuită nestemată, în paralaxa stelei circulând finit, nelimitat topită iubirea.

Îndepărtatul vid este apropiatul infinit al magnoliei ce tocmai prin mângâieri nemăsurabil inel aduce în legătura dintre făpturi.

Creşte un unghi, poezia se duce spre univers, se dezvoltă o axiomă subminată.

Prin semn este întâmplarea, secundă încredinţare, credinţă şi terţă naştere sunetul din argint obosit.

Întotdeauna iarba de ieri era multiplu de struţ, ori păun plutind peste delte de aramă.

Metale rotunjite aduc nelegături între frunzele ce mor pe câte o stea de cădere, pe câte o culme de uimire.

Se deplasează recunoaşterea inseparabilă în ritmul ce se vede în uneltele poetului, în deplângerea imaginii sfărmate de predicţie.

Învinsă este denaturarea de marea ştiinţă a pierderii în poezie.