Jumătatea duşmănoasă a tăcerii

Munţi de idei zidite de vii la om nebun sunt între chei, când lăsaţi neştiinţei sunt versanţii aurii, din neamul florentin al pietrei acelei scântei.

Pânza ţeapănă este catifea, vis haotic pe molcome viziuni de nea, deşertăciuni înoite, rătăciri în înşelătoare taine, ‑ toate sunt sălăşuiri îndoite într‑o stea.

Nu în plecare doarme păcatul ci în legile ce se nasc din ură, în inimi de oameni din umbre.

Van ritual se află în taine nesălăşuite.

Dragostea zămislitoare poate înlocui împietrirea, alegoria deschisă se‑aşează pe tainicul păcat neîndreptat.

Citirea învăţării alese, istovitoare muncă devine.

Neştiinţa de searbădă întristare, bucurie supremă în himerică alternanţă apare.

Cupa de corn mai are cerneală de sânge invizibil, pană la cub virtual.

Aidoma oamenilor, ideile din munţii chinuiţi de silogisme devin mincinoase, oase de alchimii închise în percepte.

O lume mai chibzuită moare în asprimea simplificării, a nevăzului perpetuu, paralelă cu viaţa atomică.

Cuvintele bat verbe, propoziţiile devin vaduri şi vămi găzduitoare de griji trândăvite.

Maşinăriile îndrăznelii se bizuie pe marginea de departe a gândului.

Fiecare înţelepciune din lume este înfrîngere, pierdută ispită, irosită îndoială, nedreaptă şi falsă izbândă.

Cunoaşterea încâlcită, neaşteptată şi molcomă privelişte devine când dezolanta orgă a câmpiei caută “cântece despre seară”, spune rugăciuni plăpânde despre legile născute din dragostea oamenilor.

Legătura aceasta supremă este un semn al faptei, o confirmare a înfricoşătoarelor inserţii în tăieturile mulţumirii.

Poarta îndeletnicirii este în centrul sufletului, intrare pentru îndepărtări venite direct din lucruri.

De‑a dreptul purcede subpământul în jumătatea duşmănoasă a tăcerii.

Minerală ştiinţă se află în cunoaştere, stranie respiraţie a veacului domneşte în fiece idee.

Rădăcinile oarbe se constituie în popor, cu seminţie vegetală distinctă.

Moartea este doar un cuvânt, viaţa avânt, mai sfânt, de cânt strivit din când în când.

Lucrurile secolului devin

senin

preaplin

de avans în venin,

străin

semn de pelin.

Substanţa gândurilor se cuibăreşte în domnia larmei ce împresurează rănile din propoziţii.

Vindecător devine poetul,

vindecată lumea de iubirea fantastică,

pierdută în nefaste astre,

în sorţi nezădărnicite,

în rătăcite pleonasme,

desfăcută durere,

depinzând de firea aerului floral,

de mine, de tine…

 O integrare neîntreagă strânge ceva în jur, o uluitoare mulţumire este dată de iubirea sosită din franjuri de suflet.

(Din volumul Măsurarea imaginii, 201..)
   Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac

Despre regândirea poeziei

Reflecţia poetică retrospectivă este mai slabă decât cea prospectivă.

Trăirea experienţială emoţională s-a petrecut, ea poate re-vibra, însă în plan prezent conştient ea este numai ce a fost/ cea care a fost.

Paradoxal, poezia nu are putere reflexivă prezentă/ a prezentului, pentru prezent (“sunt emoţionat acum, în această clipă şi nu descarc, nu detensionez, nu anulez, nu închei emoţia scriind o poezie”).

Lucrarea poetică este puternic luminatoare prospectivistic, pe termen foarte scurt sau scurt, cel mult mediu pentru poet şi la fel de dominatoare pe termen mediu, cel mult pe termen mediu, pentru poet şi la fel de dominatoare pe termen mediu (în altă variantă cel mult pe termen mediu şi, mai sigur, pe termen lung pentru acelaşi cititor).

Trecutul experienţial emoţional este o promenadă altruistică a poetului; viitorul experienţial de similitudine operaţională emoţională este un discurs conceptual, persuasiv al cititorului.

Demersul poetic verbal este în termen momentan.

Operaţiunile poeziei pot fi sesizate, dar nu pot fi premeditate.

Prin reflecţii, poezia nu poate fi regândită. În schimb, ar fi posibilă regândirea problemei generale a poeziei.

Lucrarea poetică nu este aptă să se dezvăluie/ să fie dezvăluită în toată evidenţa sa.

Scrierea poeziei revine din nevoia de a cauţiona realitatea poetică.

Poetul nu are încotro: el trebuie până la urmă să postuleze o anume realitate, să cauţioneze până şi circumstanţele.

Relaţiile ori legăturile operatorii între spiritul adecvat al poetului şi construcţia pe cale de săvârşire (poezia) fac parte din realitatea specială în domeniu.

Uneori, apare senzaţia de sedentarism poetic, atunci când latenţa intenţională a poetului pentru scriere rămâne cantonată în letargie.

Totuşi, efortul celui ce scrie, imaginea şi imaginaţia sa sunt regăsite mereu în/ la timpul prezent.

Poezia aparenţei este un fel de înfeudare în realitatea poetică, întrucât aceasta (poezia aparenţei) susţine naşterea de noutăţi inexistente.

Problema poeziei este disolutivă: este poezia o proprie înşelătorie a spiritului poetului şi, prin extensie, a cititorilor?

Magia artificialităţii poate fi, în egală măsură, artificializată.

Prăbuşirea poeziei în irealitate nu se produce pe traiect negativ, ci pe o ascendenţă inversă a spiritului.

Noutăţile poetice inexistente pot fi dramatice, pseudo-învoirea difuzării lor este liberă.

Poezia murdară, poezia ”proastă” este/ sunt mai sigură/ mai sigure. Dramatismul acestora din urmă se bazează pe nedisoluţia formelor lor.

Falsităţile poetice sunt mereu potrivite în societate; ele au adepţi şi martori, fiind discursuri de rang comun.

Este mai greu/ dificil să faci bine decât rău.

Răutatea poetică detestă timpii morţi.

Binele poetic este mereu neterminabil.

Regândirea poeziei este necesară pentru ca aceasta, în actuala sa fiinţare configurativă, să nu persiste în a fi sugeranta instabilităţii sale („este greu să scrii poezie…!”).

Poeţii sunt adesea înclinaţi să se motiveze/ justifice prin a pune vinovăţii asupra cuvintelor care nu „vin de la sine”, care se ascund, ori trebuie căutate, selectate, arajnate, montate în lucrarea poetică.

Cuvintele nu sunt rele sau bune. Folosirea lor, până la urmă, de către poet, este rea sau bună.

Întrebuinţarea cuvintelor este cea care dă valoare lucrării poetice.

Nimeni nu a văzut niciodată dacă un cuvânt este sau nu apt, capabil, potenţial pentru „ceva”.

Nu există neputinţa cuvintelor într-o poezie. Ceea ce trebuie revăzut în lucrarea poetică se referă la neputinţa arbitrară manifestată între buna şi/ori reaua trăire experienţială emoţională.

Cartea tipărită de versuri prelungeşte trăirea sugerată, exprimată prin/ de cuvinte.

O iluzie din cuvinte naşte/ renaşte  altă iluzie în prelungire.

Poetica tipografică nu este studiată suficient.

Prelungirile reproductive ale cuvintelor vin din reproductibilitatea lucrării poetice („Răsăritul ori apusul de ieri al soarelui, acelea de ieri – nu mai pot fi reproduse, revăzute. Noua răsărire şi noul apus materializează iluzia trăirii răsăritului şi apusului de ieri”).

Precizia reproductibilă este liniară în prelegerile poetice tipografice. În schimb, este imprecisă prelungirea aceleiaşi trăiri emoţionale prin repetabilitate.

Poetica tipografică este stranie în poezia neregândită. Apoi, toate cele de mai sus nu sunt altceva decât semne şi fapte ale prelungirii poetice a omului.

Poeziile ajută la separarea simţurilor, la prelungirea universală a iubirii. Ele (poeziile) sunt puncte de sprijin pentru cvasi-iluziile realităţii.

Atitudinea generală potenţial regândibilă a poeziei lipseşte din arsenalul prmejdios al analizelor.

Poetul vieţuieşte mereu în circuite închise. Poeziile sale, odată scrise, vieţuiesc în circuite izolate. De aceea, cititorii se pun mereu în situaţii limită spre a se apropia de cercurile amintite. Unii tangenţiază circuitele izolate ale poeziei. Privesc peste perimetre, observă suprafeţele, scrutează adâncimile lucrării poetice.

Arareori au cititorii dorinţa de a realiza tangenţe cu circuitele închise. Abia după reuşitele cu circuitele izolate (dacă sunt desferecate) se manifestă complementar curiozitatea (nu neaparat interesul) cititorului de a şti câte ceva despre poet, cine este, de unde vine, ce face, ce va mai face ş.a.

Aşadar, prin regândirea poeziei se pot muta centre de gravitaţii şi orice lucrare poetică se acceptă a fi născută drept pseudo-poezie.

Regândirea poeziei oferă şanse pentru zărirea umbrelor. Cu ajutorul umbrelor s-ar putea realiza montaje ireale simbolice, facilitându-se astfel posibile organizări lingvistice în poezia obişnuită.

Aciditatea şi/sau stridenţa cuvintelor, căldura ori catifelarea lor aparţin apreciativ poetului umblător printre umbrele regândite.

Aşadar, una dintre cele mai grele misiuni ale poeziei se referă la generarea de senzaţii vizuale, în condiţiile în care cuvintele se lasă scrise, sunt sortite scrisului, ori transcrierii, determinând germenii subzistenţei conceptuale a lucrării poetice. Redarea poetică, în felul cunoscut de om de milenii, nu satisface înfăţişarea totală, din cauza caracterului discret al fiecărui cuvânt (dacă ar exista un singur cuvânt compus total într-o limbă, acesta ar anula dicţionarul limbii  în cauză, şi discretul ar deveni continuu în continuum).

Însă, acum ne raportăm la ceea ce vedem cu ajutorul limbii folosită în lucrarea poetică.

Realităţile emfatice de care se agaţă poetul sunt notaţii de noţiuni, atunci când articulează cuvinte, propoziţii, fraze, ritmuri ascunse, imagini, umbre ş.a. în poezia sa.

Se obţine ideea că, în principal, câmpul semantic poetic se sustrage obiectiv de la corespondenţa radicală, esenţială dintre poet şi cititor. El (câmpul semantic) este arondat deciziei individuale a poetului de a folosi cuvinte (există şi oameni poetici, aşa numiţi visători fără cuvinte).

Ca atare, se constată existenţa mai multor clase de corespondenţe procesuale poetice atunci când s-ar produce tentative de regândire a poeziei.

Poetul se mişcă între necesitatea naturală de decodificare a codajului lingvistic, fiind facilitator şi, spre finalul lucrării poetice (la finalizare), structurator de imagini oferite gândirii şi regândirii.

Clasele de corespondenţă procesuală poetică sunt străbătute de comprehensiune sub semnul semnelor semnificante din poezie.

Avem de-a face cu poezia considerată act semnic, potrivită intenţiilor de regândire.

Poate ar fi vorba şi de un câmp poetic noetic, adăugat la câmpul semantic general care, împreună, să ajute permisiv fiinţarea şi a altor clase complementare de corespondenţe poetice, în numele sensului şi, deopotrivă, în numele nonsensului din lucrarea poetică.

Regândirea poetică trebuie să evite ispita.

Până la urmă, ceea ce este prodigios  revine nu din ispititor, ci din unitatea poetică discretă.

Gândirea poetică regândită conduce la apariţia alternativelor, ceea ce facilitează fiinţarea mesajelor intermediare, care reprezintă tratamentul lingvistic optimizat al câmpului discret unitar al poeziei.

Gândirea nu se atribuie regândirii. Ea, gândirea, pur şi simplu este reprocesată, reordonată, reconstruită.

Când gândirea poetică regândită este posibil a fi înfăţişată, se poate vorbi de calitatea poeziei de a fi substanţă de ştiinţă, prealabil fiinţată în faţa ştiinţelor cunoscute, regăsită în final în mulţimea generală, totală de ştiinţe lumeşti şi nelumeşti.

 (Din volumul Fizica şi metafizica poeziei, 201..)

                       Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac 

O nouă posibilă ştiinţă generală a poeziei

Poezia nu cedează în faţa limbajului. Ea, poezia, se ascunde după limbaj.

Idealitatea înfăţişării adevărate a poeziei nu este atinsă nicicând.

Înfăţişarea („arătarea/ iubirea”) se foloseşte pentru exprimare de intuiţii, cuvinte, sunete, mişcări/ modelări ale spiritului.

Nu se întâlnesc sunete descriptive, culori cântate, spirit sculptat, imagini vorbite, operaţii de naştere a produselor din mulţimea de trăiri experienţiale emoţionale.

De aceea, trăirile sunt multe (nu se întâlneşte exclusivitatea unicităţii trăirii).

Fiind multe, trăirile emoţionale poetice sunt apriori distincte, ele în sine, însele.

Dimensiunea ideală, unică a poeticii nu există.

Cuvintele mnemonice aparţin unicităţii sentimentale, regăsită între chingile binome ale dualismului letargic, potenţial latent întru naştere, între forma/ formula poetică şi conţinutul poeziei.

Poezia susţine largul haos dezordonat, respectiv informitatea cutumelor trăirilor poetice emoţionale.

Aceasta (poezia) este cea care purifică formele/ alternativele de „arătare”/ înfăţişare ale unei trăiri emoţionale poetice cu ajutorul cuvintelor.

Claritatea, ori rigoarea prin purificare, nu sunt caracteristice poeziei. Mai degrabă viziunile poetice ar putea fi pure dacă variantele biopsihice de comportament ale cititorului acceptă introducerea poetului într-o înclinaţie de ostentaţie faţă de frumos/ estetic.

Purificarea poetică este contributivă procesului de revalorizare a poeziei.

Coincidenţele poetice sunt încurajate iar contradicţiile  ideatice sunt valorificate.

Poetul manifestă cvasi-permanent nehotărâre în atacul scrierii. Începutul este ezitant, pseudo ori cvasi-îngrijorat. Nehotărârea sa în atacul scrierii poeziei este specultativă.

Experienţa literară nu foloseşte prea mult în faţa nehotărârii speculative spre a crea poezie.

Experienţa literară nu foloseşte prea mult în capacitarea hotărârii de a scrie în faţa nehotărârii speculative amintite.

Experienţa sonoră a cuvintelor este contributivă la construcţia nonpoeziei poetice.

Poezia nu realizează istorie, ci doar consemnează gesturi, întrucât prin scrierea poetică nu se produce, respectiv nu se consumă timp. Are loc, în schimb, o curgere, o glisare a sincronităţilor din cuvinte pe axa fixă a timpului.

Motivaţiile poetice fundamentale pornesc, în chip animist, din motivaţii generatoare creative, de pe baze criteriale, comparative. („Scriu mai bine despre raporturi decât despre elementele care compun raporturile”).

Degenerările lingvistice sunt binevenite în poezie, atunci când o schemă mentală a fricii de eşec şi eşuare în gratuitate se face simţită fiziologic, independentă în făptura poetului.

Diferenţierile salvează autonomia demersului de a scrie poezie. Acest sub-univers al naşterilor ideatice ar putea sta la baza tulburărilor analitice folosite pentru obţinerea de date, tehnici şi metode pentru o nouă posibilă ştiinţă generală a poeziei.

Este, însă, indecentă căutarea şi impunerea de utilităţi ale reflexiunilor cu ajutorul poeziei.

Complicitatea analitică trebuie legată de speculativitatea cosmicităţii trăirilor emoţionale experienţiale poetice.

Extensia de mai sus sugerează nevoia unui nou tip/ mod de creaţie poetică.

Noua creaţie poetică s-ar depărta de formalismul figurativ şi s-ar apropia de formalismul non-figurativ, pe măsură ce dezvoltările secţionale ale scrierii poetice ar curge ascendent, pe secţiuni şi numere de aur, verbale, prin sonorităţi lingvistice accesibile, respirabile. În acest fel, unitatea poetică ar fi erodată întru binele lărgirii câmpului acţional creativ.

În semantica poeziei ar trebui fecundate şi sensurile nonsemantice, obiecţiile emoţionale injuste.

Toate acestea ar conduce la expresia poetică agregată, respectiv la extrinsecţia poetică, ori comunicarea poetică netă.

La urma urmei, noua ştiinţă generală a poeziei ar putea oferi şanse pentru obţinerea imaginilor poetice nete.

Purificarea, respectiv limpezirea conflictelor poetice se realizează cu ajutorul ideaţiei poetice.

Expresia poetică se linişteşte în echilibrare.

Extrinsecţia poetică germinează în câmpul comunicaţional poetic pe măsură ce se înregistrează conflicte ideatice succesive, în sine, în paralel sau în clustere de eidos şi pathos.

De aceea, ar trebui să avem curajul recunoaşterii poeziei ca fiind pe jumătate doar cu caracter gnoseologic, iar cealaltă jumătate a fiinţei/ fiinţării sale are proprietăţi/ caracteristici/  caracter non sau atignoseologice.

Situaţii mentale nete nu pot fi delimitate în/ la persoana poetului, deoarece el (poetul), traduce şi trăirile  experienţiale emoţionale.

Non-poeţii transpun pur şi simplu situaţii poetice, iar poeţii traduc situaţiile în cauză.

Ştim bine că, în fapt, cuvintele toate trăiesc o egalitate formală desăvârşită în panelul limbii, iar suprapunerea lor relaţională ideală ar fi, în termeni constructivi, o ultimă tolă din plăcile memorative identice, gnoseologice şi concomitent anti, non-gnoseologice.

Imaginea poetică pură, netă ar oferi, într-adevăr, impresii individualizate pure, limpezi, articulate organic pe vieţile egale ale poetului şi cititorului.

Un semiotism poetic cvasi-complet asemantic ar putea oferi concreteţe sugestiilor  de mai sus.

Cuvântul-semn este egal cu cuvântul-contur/ figură, iar arealul patoeidetic ar fi caracterizat de insolvabilitate ideatică, respectiv de indisolubilitatea eidos-ului sau de pathos.

Se pare însă că poetul operează cu clişee într-o lume a sa (singura lume proprie), a schemelor de datumuri mentale.

Datumurile ideale au contururi şi sunt sub-confuze. Nu este de mirare, de exemplu, că un poem patoeidetic ar avea virtuţile sonore ale eidos-ului individualizat, iar imaginile poetice ar fi acceptate cu succes ca fiind inexacte.

Aşadar, poezia devine condiţionalitate pentru  fiinţarea imaginilor inexacte, precondiţie de intermediere între extracţia imaginii poetice nete (imposibilă) şi gestul poetic născut şi înfăţişat pe deplin în automulţumire finală.

Trebuie însă căutate, ori inventate, şi cuvinte care nu exprimă.

Imaginea poetică netă este individualizată, şi ea ar putea fi construită din cuvinte care nu exprimă/ nu se exprimă.

Concepţia poetică neindividualizată este plină de cuvinte care exprimă.

Cuvântul prezent, cunoscut acum de noi, descrie individualitatea non-imaginii.

Cuvântul viitor, care va fi inventat pentru a nu exprima, va susţine universalitatea imaginii.

Parcursul neutralistic propus mai sus nu este îndoielnic, deoarece poetul şi poezia din lumea noastră actuală dovedesc unduiri, planări şi jocuri indefinite complet, discontinue, bazate exclusiv pe vacuumări ale aceloraşi substanţe imagistice.

Atît poetul cât şi poezia sunt semnale, şi au rol de semnalizatori în exteriorizări percepute din tulburenţe lingvistice.

Ca atare, poezia este o lume a indefinitului şi a unduirilor vacuumate.

Presemiotismul poetic este doar motivaţie, acroşaj pentru particularizări animiste.

Ştiinţa generală a noii poezii trebuie să lucreze în interioritatea poetului şi poeziei.

Sunt necesare cuvinte interioare, imagini din adâncimi, vederi de sus şi din sub-structuri, sunete de sub cruste, culori din interiorul atomului.

Un nou biologism poetic este necesar asocierii cu ştiinţa generală a noii poezii.

Raţionalismul perfecţiunii este incalificabil în poezie. (Nu este obţinută şi nu se poate obţine poezia perfectă).

Semnificaţiile poetice nu trebuie lipsite de libertatea constrângerilor, în măsura în care integrază animismul predicativ al subiecţilor (poet şi poezie).

Cu ajutorul poeziei se colectează linişti şi, deopotrivă, nelinişti, constrângeri şi libertăţi depline.

Noua poezie ar trebui să fie extrinsecă formelor şi conţinuturilor prin expunerea imaginilor poetice nete în exterioritate.

Într-un context mai apropiat, apreciem că neogramaticienii poeziei româneşti ar trebui să se teamă de evenimentele poetice vorbitoare prin reguli fonetice, morfologice şi sintactice obişnuite.

Intelectualismul negativist dintr-o parte a poeziei româneşti contemporane nu este frondă, ci pierdere în neştiinţă, trivializare aposteorică, abstracţiune gratuită.

Unii poeţi din contemporaneitate nu exprimă, ci doar comunică resturi de imagini brute, cu uzaj lingvistic dezutilizator.

Ei au nevoie de conştientizarea necesităţii apariţiei unei noi ştiinţe generale a noii poezii, dar acest demers, totuşi, niciodată nu va fi împlinit.

 (Din volumul Fizica şi metafizica poeziei, 201..)

                       Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac 

Despre „Democraţia digitală”

Fundaţia pentru Dezvoltare Bazată pe Cunoaştere (FDBC) a lansat, sub drepturi rezervate, proiectul “Democraţia digitală”.

În ultimii ani, în societatea globală şi în România, activităţile electorale au parcurs un proces  fulminant de degradare procesuală, de erodare accelerată prin dezarticulare şi dezintegrare, fiind schimbată conceptualitatea, conţinutul paradigmatic al votării, aliniamentele evolutive ale alegerilor având deja trenduri  surprinzătoare pentru tradiţionalişti.

Este halucinantă liniştea colectivă cu care în România sunt acceptate stări post-electorale, prin împăcarea cu sine a fiecărui cetăţean în faţa rezultatelor alegerilor considerate fatidic obiective, democratice.  Oamenii sunt învinşi de reguli convenţionale sfârşite în subiectivism înfricoşător de consistent în privinţa  accesului şi luptei pentru putere a unora care vizează operaţionalizări manageriale cu ţara, cu patria, cu naţiunea, cu cetăţenii de rând.
    Aserţiunile de faţă sunt aplicaţii la cursul vieţii şi nevoia de renaştere a ştiinţelor, în context, a ştiinţei politice electorale din contemporaneitate.

Cât de obiective, reale, reprezentative, legitime, concludente, semnificative ş.a. au fost ultimele alegeri parlamentare în România (2012)?

Da: au fost şi sunt obiective, reale, reprezentative, legitime, concludente, semnificative ş.a.

Ca  atare, “psihologia mulţimilor” în România este caracterizată de linişte, automulţumire, satisfacţie. Pe acest fond, acum ar fi normal, firesc să se întrevadă comuniuni de eforturi, coerenţe şi articulări acţionale cvasi-colective, angajamente pe viziuni, tactici şi obiective de avans societal convenţional favorabil.

Această faţetă a realităţii este observată astăzi (2013)  în România reală.

Cealaltă  Românie, aflată în realitatea crudă, adevărată, avansează patinând pe oglinda unei imagini înfricoşătoare a manipulării fără margini, prin imersiunea  în necunoaştere, în non-observaţie.

De dragul utilităţii convenţionale individuale, de grup sau colective, societatea românească parcurge lent şi bizar o anume sinucidere în plan electoral, care se reflectă fizic în spaţiul imediat prin consecinţe în actele manageriale ale puterii  instaurate, oricare ar fi ea.

Mai nou, puterea nu vine  nici din dreapta, nici din stânga, ci mai degrabă dintr-un centru radical.

Câştigarea alegerilor  este însuşită/ asumată eronat în mediul societal  contemporan din România drept „cunoaştere politică“.

Imprecizia şi hazardul ce domină convenţionalitatea electorală românească determină, în principal, următoarele consecinţe:

- se manifestă o linişte acţională suspectă în câmpul general al votării prin şi  pentru cunoaştere politică;

- confuzia între „cunoaştere politică” şi „cunoaştere prin utilităţi” temperează soluţionarea problemelor grave ale cursului vieţii sociale în ţară;

- alegătorii „se pierd”, „se cheltuie” în amănuntele utilităţilor;

- aspiranţii la putere devin mai ordonaţi şi mai neatacabili în raport cu infantilismul cunoaşterii politice din mulţime;

- alegătorii, cetăţenii au numai de pierdut, din punctul de vedere al omului proprietar de viaţă, în contextul unei astfel de filosofii acţionale temporizatoare şi fals centrată pe subiecte  electorale utilitariste, ce ar trebui, de fapt, să fie considerate doar consecinţe (rezultate) ale cunoaşterii politice esenţiale.

Privind concepţiile alegătorilor, constatăm inconsistenţa lor politică de ansamblu, sprijinirea pe „observaţie” şi pe sărăcia incredibilă de  “foame” de legi, principii, axiome, cerinţe moderne ş.a., care să ofere explicaţii la marile întrebări generate de cursul vieţii personale, la frontierele cunoaşterii ori recunoaşterii lor pentru avans  sustenabil în viaţă.

Este de constatat existenţa unei puternice auto-organizări a candidaţilor manipulatori. Acest proces este dinamic şi nu atinge, nu deranjează, în nici o situaţie măcar, maniera cvasi-statică de manifestare a vieţii terne  a electoratului.

Este de aşteptat să fie avansată teza că tot ceea ce se exprimă în  vot  este „organizare” sau „auto-organizare” spre un anume echilibru.

În opinia noastră, rezultă că a sosit vremea când este îndreptăţită atacarea semnificaţiei, a conţinutului noţiunii şi înţelesului de “echilibru” prin vot.

Percepţia curentă, convenţională a echilibrului este cea care se referă la „un bine”, „o linişte”, „o accepţiune”, respectiv la un dualism neantagonic, la un binom care într-un caz mai fericit ar putea fi caracterizat şi de simetrie.

O astfel de viziune este dăunătoare cursului vieţii. În fapt, auto-organizarea reprezintă chiar echilibrul formal, liniştea statică, nu neaparat cea de conţinut în spaţiu şi în timp.

Organizarea electoratului însă, reprezintă intervenţia asupra auto-organizării. Organizarea poate fi un caz particular acceptat al auto-organizării, drept coincidenţă structurală, conceptuală şi de conţinut.

Auto-cataliza, auto-inhibarea, difuzia, osmoza ş.a. realizează ocurenţa spaţială şi temporală a structurilor din procesele electorale, iar perturbările, efectele evolutive sinusoidale şi neliniaritatea din inerţie înseamnă manifestarea tendinţelor de reîntoarcere la stările auto-organizate (la echilibru).

Succesele electorale raportate în cunoaşterea politică în domeniu, până în prezent, sunt doar reflexii. Totul porneşte de la modele şi legi cunoscute pentru vot, pentru câştigarea puterii.

Şi totuşi, ceva se întâmplă. Cunoaşterea  politică electorală viitoare va fi formativă, de ruptură, dinamică.

Eliminarea sau apelul mai temperat la observaţia  electorală clasică înseamnă debarasarea sau debranşarea de la munca subiectivă.

Actualmente, efectele organizării cauzale sunt folosite ca mediu de atragere a  voturilor. O debarasare de subiectiv înseamnă căutarea efectelor organizării non-cauzale, care sunt mai puternice ca aplicaţie şi pot asigura pătrunderea în corpusul conceptual şi fizic al cunoaşterii politice, ceea ce ar însemna accesul în ordinea puternică a procesului electoral.

În fapt, este vorba de conectarea observaţiei  electorale la “non-observaţia electorală”.

Alegătorul este cvasi-incapabil de a elimina părţile din viziunea şi experienţele sale. Ansamblul universal constă astfel, în viziune electorală, din părţi.

Totuşi, actualmente este posibil să se întrezărească ideea că în alegerile  care s-au petrecut în România pericolul cel mai ridicat îl reprezintă stabilitatea.

Alegătorilor, cetăţenilor, respectiv căutătorilor de cunoştinţe de cunoaştere politică le lipseşte puterea generală de a dezechilibra, de a produce dezechilibrarea.

Dezechilibrarea devine esenţială în câmpul cunoaşterii politice, deoarece este necesară spargerea învelişurilor, a graniţelor, crearea de nişe, interstiţii ş.a. pentru a avansa pe aliniamente noi.

Puterea de a dezechilibra înseamnă, procedural şi instrumental, ocazia atacării a ceea ce este convenţional „rău”.

„Răul”, în accepţiunea de faţă este stagnarea, respectiv pericolul de saturare/ autosaturare politică.

De aceea, se resimte vizibil nevoia unui management al dezechilibrării politice.

Distrugerea completitudinii, ca un atac asupra “răului”, reprezintă încercarea înalt rezolutivă, conştientizată a comunităţii de a invoca elementele reale de cunoaştere aflate (cantonate) în conţinutul şi parcursul vieţii, aşezate acum într-o „linişte echilibrată“, la umbra succesului electoral zdrobitor din anul 2012 pe scena politică românească.

Pe de altă parte, este uimitoare incapacitatea autohtonă  faţă de reversibilitate.

Nimic din ceea ce a trecut nu este reversibil. Totul este nereversibil, ireversibil.

În context, ştiinţa politică avansează ireversibil. În contemporaneitate, în lumea alegătorilor  se manifestă o falsă reuşită de tip incursiune în ireversibilitate.

Ajungerea la limita stagnării (prin redescoperirea de noi principii, teoreme, axiome de vieţuire politică  ş.a.) este abil neînfăţişată, prin falsa impresie că,  de exemplu, globalizarea este un proces continuu, care are în conţinutul său, ca parte distinctă, trecutul inovativ.

Nu mai putem accepta recunoaşterea că „încă nu s-a descoperit un anume ceva” pe care un votant îl are notat în agendă.

Noţiunea de viaţă politică imperfectă este necesar a fi grabnic recunoscută. Situaţiile rele din ţară  coexistă cu cele bune, iar viaţa într-o astfel de situaţie este afectată, deci este imperfectă. 

Viaţa politică perfectă este doar o convenţie, viaţa politică imperfectă este o experienţă, un rezultat real al auto-organizării.

Ar fi posibil, astfel, recunoscând existenţa vieţii politice imperfecte să se atenueze (aplatizeze) sau să se compună tristeţea cu bucuria. Amestecul acesta poate fi un aliaj nou, dar şi un compus psiho-societal nou, respectiv un filon de aur (fericirea) cantonat într-un masiv de roci înconjurătoare (nefericirea).

Într-o astfel de situaţie, nevoia de renaştere a ştiinţelor politice într-un cadru al Democraţiei digitalizate  este imperativă, covârşitoare.

Renaşterea managementului  electoral se situează pe prim-planul acţional restructurativ. Este nevoie de un nou management electoral, cu principii colectante din arealul de peste frontierele actuale ale cunoaşterii politice.

Neîndoielnic, orice fel de acţiune ar putea sugera anumite reguli, care într-o viziune largă, obiectivată ar trebui însă să fie deschise, fără forţă normativă puternică, doar real indicative, spre a facilita drumurile prin dezechilibrare politică  spre ţelurile ce trebuie atinse, spre noua cunoaştere.

Să privim următoarea realitate: o parte însemnată din mulţimea de cetăţeni nu s-a prezentat în anul 2012 pentru exprimarea votului. Sunt oamenii cu vârste cuprise între 18 şi 30-35 de ani. Aceştia râd sarcastic de penibilitatea candidaţilor care organizează întâlniri electorale în săli din oraşe, în cămine culturale săteşti, în locuri publice etc. Li se pare degradant să primescă drept cadouri găleţi, mopuri, pixuri, bere, mititei ş.a. Se ruşinează când aud  din partea candidaţilor  diferite discursuri penibile, banale, promisiuni aiurea, vorbirea lor fiind incoerentă, într-o subculturalitate strigătoare la cer.

Ei, aceşti nevotanţi, rămân în lumea lor digitală. De aceea, votul general şi alegerile fără participarea lor nu au legitimitate, valoare, semnificaţie, concludenţă ş.a.

Democraţia digitală inlocuieşte rapid, pe nesimţite actuala manipulare electorală.

Ceea ce este tragic regăsim la clasa politică prezentă, care se dovedeşte absolut diletantă, incapabilă să accepte  Democraţia digitală, nu din rea credinţă ci din necunoaştere.

Aşadar:

• Fiecare etapă de dezvoltare a societăţii tinde să genereze o nouă formă de guvernare care reflectă schimbările în relaţiile sociale dintre cetăţeni şi guvern.

• Este necesar un nou sistem democratic de guvernare.

• Mecanismul decizional  aferent  unui nou sistem democratic se  va baza  pe o formă de auto-echilibrare a guvernanţei statale  prin  feedback-uri  inventive/ inovative.

• Avem nevoie de soluţii manageriale guvernamentale obiective, golite de excesiva  unilateralitate tradiţională. Într-o ţară modernă dreptul de luare a deciziilor nu aparţine nimănui în mod individual, ci numai decidentului colectiv, ca produs comun din cât  mai multe posibile puncte de vedere diferite.

• Trebuie căutat compromisul pentru orice soluţie care să se potrivească intereselor şi părţilor  implicate. 

• Guvernarea democratică  trebuie să fie  imparţiala şi flexibilă.

• Trebuie  blocate deciziile paranoice, dezechilibrate.

• Coaliţiile nu pot fi continuate pentru  perioade lungi de timp. Ele sunt cedări,  paleative la obiectivismul democraţiei.

• Coaliţia de conducere ar trebui să fie la fel de tolerantă pentru  opoziţie ca şi cu puterea,  atentă la priorităţi şi să  determine alinierea forţelor.

• Trebuie  combinată continuitatea şi experienţa cu viziunile proaspete.

• Democraţia digitală este  sistemul  inventiv/ inovativ capabil să genereze o  revoluţie democratică a guvernării.

• Proiectul „Democraţia digitală” este cel despre care nu se va mai vorbi curând ca despre ceva nou, întrucat  „digitalizatrea democraţiei”  şi/sau  „democraţia digitalizată” vor deveni obisnuinţe, lucruri şi locuri comune obiectivate, eficiente şi sustenabile în colectivităţile umane din câmpul global existenţial.

  Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac 

Admiraţii comune

         Deplin senin, imperială imagine, reală retragere, stemă de trup de poezie cu ştiinţă primejdioasă,  

sunt  toate aprinse când stelele dau bună înnoptare sinelui din soartă.

Pe propriile urme de paşi zămisleşte împrejurarea lumină.

Otrăvuri regeşti sunt porunci către identice universuri.

Despre cuvinte şi lucruri se pot desprinde lumeşti trebuinţe; prin uşi multiple cu înlocuitoare slujbă închipuită curg ziceri de litere.

Reliefuri vin în netede vieţi, comune admiraţii în patimi se topesc.

Proporţii uriaşe de sfinte îndrăgostiri se duc în legături nevăzute, când preţuiesc asupră-mi dreptul de aer dintre ieri şi astăzi, dintre primejdii şi flori prizoniere.

Se îngustează timpul, spaţiile-s largi, de nicăieri cetăţi apar în subpământene fluvii de litere grele.

Sub semne de ceasornic,

se mai reduc războaiele

dintre sunete,

depărtările se reşterg,

mişcări de astre se 

trag de pretutindeni,

de niciunde.

Un clocot are încremenirea şi unsprezece primăveri sunt zdrenţuite în glod contrar.

În ele alunecă sufletul imaginii, îndoielnice cercetări în cristale aglomerează mari mlaştini cu foi de flori otrăvite.

Idee uimită  în mare vis se  pierde, obiecte din freamăt  în preajmă cu jumătăţi de generaţii se-ntrec în chipuri curbe.

Brăzdate spirite pe nestinse câmpii fluide adjective măsoară în linişte nemişcarea.

Poate un strat de linie devine substrat de cerb bolnav; gând în frâu întoarcere în opac univers se face.

Întoarce unelte spre folosinţa lor, interioare devin oglinzi supunere slujirii întru vremelnică limpezime.

Doare albastru sânge din foc, lacomă culoare în contur bătut se pune în flacăra vie.

Durere în vorbe se spune; nu are vină  focul asupra cuvântului strâmb, nu are sămânţa putere de miez pentru noi naşteri.

Îngheţ timpuriu în muguri de contur am iar din ziua de lemn, iar răsuflarea opacă a înălţimii surprinde întoarcerea în timp.

Aprobări iluzorii curg printre brazii albi ai prăpastiei din centru, în corpul gol al stelei, când seva cântăreşte materia şi totul opus se-arată celui care se pierde în faţa cuvântului.

Fapte stăvilite se pun în prealabil adevăr de bărăgan înstrăinat în vulpi de opal.

A te preface este dorinţă, a înmulţi himerele este izvor din distanţă sau lucru scăpat în trăinicie.

Scut spiritului devine necuprinderea, rătăcitor poem din caisul încercat de încercări, prin străină ţărână crestând o fibră de vers.

Forma se dizolvă iar, se-nfăptuiesc de la sine săvârşite substanţe.

Poemul acela invizibil are viaţă de smarald, un cumpănit abis, o nesfârşită închisă  cursă.

Nestăvilite repetări devin în reveniri, a şaptea natură se vede pentru părtaş de bine.

Nu vând nădejdea poetică, nu ating universala ordine şi nici oprelişti nu pun iubirii din alchimie.

                        (Din volumul Măsurarea imaginii, 201..)

                       Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac