Admiraţii comune

         Deplin senin, imperială imagine, reală retragere, stemă de trup de poezie cu ştiinţă primejdioasă,  

sunt  toate aprinse când stelele dau bună înnoptare sinelui din soartă.

Pe propriile urme de paşi zămisleşte împrejurarea lumină.

Otrăvuri regeşti sunt porunci către identice universuri.

Despre cuvinte şi lucruri se pot desprinde lumeşti trebuinţe; prin uşi multiple cu înlocuitoare slujbă închipuită curg ziceri de litere.

Reliefuri vin în netede vieţi, comune admiraţii în patimi se topesc.

Proporţii uriaşe de sfinte îndrăgostiri se duc în legături nevăzute, când preţuiesc asupră-mi dreptul de aer dintre ieri şi astăzi, dintre primejdii şi flori prizoniere.

Se îngustează timpul, spaţiile-s largi, de nicăieri cetăţi apar în subpământene fluvii de litere grele.

Sub semne de ceasornic,

se mai reduc războaiele

dintre sunete,

depărtările se reşterg,

mişcări de astre se 

trag de pretutindeni,

de niciunde.

Un clocot are încremenirea şi unsprezece primăveri sunt zdrenţuite în glod contrar.

În ele alunecă sufletul imaginii, îndoielnice cercetări în cristale aglomerează mari mlaştini cu foi de flori otrăvite.

Idee uimită  în mare vis se  pierde, obiecte din freamăt  în preajmă cu jumătăţi de generaţii se-ntrec în chipuri curbe.

Brăzdate spirite pe nestinse câmpii fluide adjective măsoară în linişte nemişcarea.

Poate un strat de linie devine substrat de cerb bolnav; gând în frâu întoarcere în opac univers se face.

Întoarce unelte spre folosinţa lor, interioare devin oglinzi supunere slujirii întru vremelnică limpezime.

Doare albastru sânge din foc, lacomă culoare în contur bătut se pune în flacăra vie.

Durere în vorbe se spune; nu are vină  focul asupra cuvântului strâmb, nu are sămânţa putere de miez pentru noi naşteri.

Îngheţ timpuriu în muguri de contur am iar din ziua de lemn, iar răsuflarea opacă a înălţimii surprinde întoarcerea în timp.

Aprobări iluzorii curg printre brazii albi ai prăpastiei din centru, în corpul gol al stelei, când seva cântăreşte materia şi totul opus se-arată celui care se pierde în faţa cuvântului.

Fapte stăvilite se pun în prealabil adevăr de bărăgan înstrăinat în vulpi de opal.

A te preface este dorinţă, a înmulţi himerele este izvor din distanţă sau lucru scăpat în trăinicie.

Scut spiritului devine necuprinderea, rătăcitor poem din caisul încercat de încercări, prin străină ţărână crestând o fibră de vers.

Forma se dizolvă iar, se-nfăptuiesc de la sine săvârşite substanţe.

Poemul acela invizibil are viaţă de smarald, un cumpănit abis, o nesfârşită închisă  cursă.

Nestăvilite repetări devin în reveniri, a şaptea natură se vede pentru părtaş de bine.

Nu vând nădejdea poetică, nu ating universala ordine şi nici oprelişti nu pun iubirii din alchimie.

                        (Din volumul Măsurarea imaginii, 201..)

                       Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac