Elemente de josnic consens mutual

Între „da” şi  „nu”  în campania electorală (noiembrie-decembrie 2012)

          Spunând  adevărurile  sau relatând aspectele ce vizează confirmarea lor pe termen lung, - potrivit unora din peisajul politic românesc, candidatul nu are de câştigat, întrucât beneficiarii (electoratul) „neadevărurilor enunţate”  preferă în orice situaţie, chiar pe termen scurt, doar să câştige.

             Adevărurile pe termen lung intră sub incidenţa incertitudinilor. Probabilitatea ca „un adevăr de astăzi” să devină „un neadevăr pe mâine” este cu atât mai mare cu cât orizontul de apreciere în timp este mai îndepărtat.

          A spune „da”  ferm pentru adevăruri pe termen scurt este mai fezabil decât a spune „da” pentru adevăruri pe termen lung.

          Într-o astfel de situaţie, pentru candidat este dificil şi la neîndemână să spună un „nu” răspicat pentru adevărurile care sunt de fapt neadevăruri pe termen lung, la orizontul de timp „mâine”.

          În esenţă, a spune „nu”, - deci a fi realist, cu altă accepţiune „a fi corect”, – potrivit comportamentului candidaţilor din câmpul politic electoral românesc, produce sensibilitate negativă în rândul votanţilor.

Este însă fel de românesc, realist, în chip machiavelic,  să se asume această denaturare formală, iar candidatul, în mod informal va spune „da”.

Nu este vorba de promovarea unei minciuni, - spun candidaţii,  ci mai degrabă de „întoarcerea privirii” peste gardul ce separă sensibilitatea de insensibilitatea, firesc carteziană, în rândul electoratului.

           De  exemplu, dacă se promite „un drept”, un avantaj (creşterea salariilor)  şi acest aspect este fezabil doar pentru  l  sau 2 ani, chiar dacă peste 3 ani nu vor exista soluţii de resurse financiare, candidatul,-  în postură de virtual decident,  ar trebui să accepte această variantă trunchiată, incompletă. Electoratul se mulţumeşte chiar cu soluţia „1-2 ani”, decât cu un „adevăr pur”, şi anume că peste 3 ani s-ar putea înregistra dificultăţi în a asigura resursele financiare pentru alte noi creşteri salariale.

          Atât candidatul cât şi electoratul sunt de acord că până la orizontul de 3 ani „vom vedea ce se va mai întâmpla, şi avem în faţă un interval de timp suficient pentru a căuta soluţii, astfel încât  continuitatea câştigului să fie asigurată”.

          În fond, se instituie un compromis  bazat pe un josnic consens dorit mutual, şi anume că „ne facem că nu aducem pe agenda de azi răul de mâine”.

La urma urmei, „orice lucru amânat, jumătate-i rezolvat”.

          Amânarea concentrării atenţiei este o soluţie.

        De altfel, întotdeauna, pentru o problemă în care nu se întrezăreşte o soluţie, în esenţă, rezolvarea la îndemână, adjudecată este „amânarea soluţiei”.

          Amânarea este o soluţie.

          Pentru o problemă dificilă, nesoluţionabilă în prezent, candidatul poate emite rezolvarea de tipul „vom vedea” (amânare).

          Spunând  „nu” în rândul masei de votanţi, candidatul român ştie că  se induce starea  şi  sentimentul de „gol”, cel de „lipsă a anume ceva” (soluţia).

          Electoratul caută soluţiile date de cineva (candidat, partid, formaţiune politică sau executivă).

          Electoratul,  în mod dependent vine spre „rezolvatori”, respectiv către ofertanţii de soluţii, variante, alternative „de creştere” (aferente enunţurilor de tip „da”).

          Un candidat  prezent în faţa votanţilor, când aceştia ar pune întrebări referitoare la diferite chestiuni de viaţă şi perspectivă, dacă primeşte preponderent răspunsuri de tip „nu” devine neinteresat de interlocutor (de candidat) şi va reacţiona în două formule acţionale:

a) ignorarea (neprezenţa la urnele de vot), sau

b)    acordarea de vot negativ.

Un anumit grad de rafinament, respectiv fineţe decizională trebuie, aşadar,  să stea în faţa candidatului  atunci când enunţă „da” sau „nu” pentru o problemă sau alta, aflată în conţinutul (mesajul) campaniei electorale.

În fond, potrivit mentalităţii autohtone, a spune „da” pentru cvasi-totalitatea cerinţelor votanţilor înseamnă completarea tabloului virtual, aferent campaniei politice româneşti.

Este însă util ca periodic şi frecvent candidatul să recitească o listă proprie a „deficienţelor”, catalogate astfel în legătură cu unele acţiuni în faţa votanţilor (sistematizarea mulţimii de victorii şi a mulţimii de eşecuri).

Acest contact cu propria-i evoluţie în câmpul electoral ajută candidatul în auto-evaluarea avansului său cu ajutorul campaniei, spre ţelul final: câştigarea puterii.

        Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac  

Orizonturi pentru organizarea şi conducerea civilizaţiei europene şi româneşti

Ciclicitatea evenimentelor în istoria recentă determină percepții mai vizibile, conturate şi pregnante asupra contextului în care se derulează viața. Se întâlnesc noi presiuni asupra modului în care timpul şi spațiul se recombină în amprente ce afectează mulțumirea, automulțumirea, aspirațiile ori năzuințele referitoare la atingerea de noi orizonturi. În numele binelui global, al binelui colectivității ori al unei stări sociale atinse mulțumitoare, respectiv considerată obişnuit favorabilă, se acceptă convenționalismul austerității formale generale spre eficientizarea funcționării omului în societate. Acest fenomen se întâlneşte îndeosebi în Vestul dezvoltat, motivat întru salvarea conservatoare a avansului societal dorit, auto şi atotmulțumitor. Formal, este cedat comportamentul transformativ, respectiv este instaurată autarhia. Un anume egoism din egocentrismul comportamental al capitalismului atotputernic, chiar dacă în fapt competiția este ridicată la nivel de imperativ natural, pare a fi supus erodării, traversat de o nouă permisivitate conceptuală, în numele liniştii sociale restructurate, ajustate întru favorabilitate acceptată. Totuşi, oamenii vestului dezvoltat încet, încet cedează închistarea, se deschid în noi areale, cu gândul la ciclicitatea confirmată de istoria percepută. Ei consideră că revenirea la închiderea buclei conviețuirii favorabile generale ar aduce un plus societal general, ce trebuie să se regăsească neapărat în plusul social individual. Societățile dezvoltate sunt întotdeauna mândre ori au mândrie în privința civilizației lor. Un anumit nivel de „bine” atins în societatea vestică dezvoltată induce în rândul oamenilor săi încredere şi optimism. Orice confirmare evolutivă pragmatică îmbogățeşte confirmarea axiologică generală, aferentă avansului social de ansamblu, asumat drept favorabil.  De exemplu, existența de blocuri geopolitice a oferit întotdeauna Vestului dezvoltat oportunitatea comparaţiilor şi motivaţia elaborărilor strategice pentru aliniamente comportamentale care, până la urmă, au determinat realizări excepționale în domeniile economic, ştiințific, militar, politic, cultural şi în sfera relațiilor şi stărilor sociale.  Richard Kock şi Cris Smith (2006)  arată că  în spațiul occidental „acum este stopată încrederea în ideile care au animat generații după generații preocuparea pentru îmbunătățirea lumii”. În ultimul deceniu al secolului trecut, vesticii erau optimişti şi încrezători, mândri de nivelul atins de civilizația lor. De altfel, pragmatismul şi atractivitatea lumii vestice dezvoltate au fost sute de ani susținute de idei devenite fundamentale şi eficiente în operaționalizarea productiv‐economică, politică şi socială, considerată mulțumitoare pentru oameni. Acum însă, se pot sesiza afectări ale ideilor călăuzitoare, în situația în care rolul lor tradiționalizat tinde să devină generic, fără forță suficientă de atracție ori fără potențial catalitic de sedimentare a faptelor şi acțiunilor performante, intrate până la urmă în obişnuință. Câteva aserțiuni în această privință contribuie la exprimarea noilor stări şi tendințe evolutive în arealul supus discuției. Este vizibilă însă criza organizării şi conducerii întru „binele general“.

● Despre creşterea economică. Dacă mai bine de un mileniu arealul societal vestic a înregistrat progres economic integrat de netăgăduit, în ultimii 200 de ani, intensitatea productiv‐economică a atins parametrii extensivi şi calitativi de neimaginat, ceea ce, în contextul creşterii consumului, determină efecte asupra mediului înconjurător. Se asistă la o tulburare generală conceptuală şi fizică a mediului pe termen scurt, cu toate că pe termen mediu şi lung alinierea la convenționalitatea pozitivă, obiectivă este favorabilă. După căderea Cortinei de Fier, piețele de consum s‐au lărgit. Cu această ocazie se remarcă intensități adiționale în fluxurile productiv-economice vestice. Occidentalii încep să se obişnuiască cu provocările noii economii deschise, acceptând afectarea siguranței liniarității progresului lor economic tradițional. Organizarea şi conducerea sunt, în consecință, afectate. Totuşi, planeta nu poate suporta în continuare tendințele de deranjare a mediului atât timp cât foametea, lupta pentru subzistență, bolile ş.a. determină situații de tip „reacții” productiv‐economice mai intense, care, în ultimele două‐trei decade, au multiplicat de zeci de ori efectele degradante asupra mediului. De dragul binelui global, vesticii par să nu fie dispuşi la un angajament nou, tulburător şi condițional de transformare cu elemente de restrictivitate şi austeritate în planul vieții colectivităților lor sau în plan individual. Capitalul şi ierarhiile încep să nu mai reprezinte fundamentul obiectiv al structurării comportamentului şi nivelului de trai. Acum cunoaşterea, imaginația liberă dată de desființarea zidurilor între blocurile geostrategice, precum şi inteligența comportamentală pragmatică, în fapt, contribuie în rândul tuturor „la personalizarea economiilor”. Vesticii sunt acum dispuşi să‐şi repersonalizeze economiile. Însă resursele finite la care au acces tot mai restrâns entitățile lor dezideologizate, prin suficiența lor perturbă consumul vestic „liniştit” şi exponențial crescător de veacuri. Statisticile esențializate arată că  în secolul XX economia SUA a crescut de peste 20 de ori, însă consumul unitar material fizic de resurse, în termeni agregați, a rămas acelaşi. Ca atare, se produc şi se consumă „alte produse”, precum cunoştinţe, know-how, software ş.a. De aceea, economiile vestice nu mai pot evolua în liniştea strategică obişnuită de dinainte de anul 1990. Acum, orizonturile mai largi pot fi caracterizate de necuprindere convențională sau insuficiență operațională. Vesticii, în jurul anilor 1990  aveau nevoie intrinsecă de orizonturi mai largi. Astăzi însă, ideea „liniştii” acționale este deja erodată.

● Aprecieri privind ştiinţa. Tentativele de înțelegere a ceea ce se petrece în proximitățile articulate ale geopoliticii şi raportarea nedescifrării sensurilor complexe de avans către „noua economie” sunt însoțite de „pierderea încrederii în ştiință”. Superstițiile, imposibilitatea scrutării universului, incertitudinea, întâmplările nu se dovedesc a fi separate de ceea ce înseamnă cerința de „investigare eficientă întru adevăr”. Între raționalitate şi ştiință se disting intervale în creştere, de depărtare, manifestarea necunoaşterii în condițiile în care „cele mai bune forme de civilizație” nu sunt regăsite sau asumate în ierarhii convențional acceptate sau generalizate. Vesticii îşi asumă preempțiunea asupra ştiinței cu o condiționalitate de tip supremativ şi o posesie a cunoaşterii venită însă din vremurile cele mai îndepărtate. Astăzi, un anume utilitarism subordonat satisfacerii cerințelor de viețuire generală, sub dominația tehnologiilor, înlocuieşte capacitatea de străpungere inovativă în domenii radicale ale vieții societale, precum medicina, mediul înconjurător, genetica ş.a.

● Aprecieri privind creştinismul. Acesta reprezintă valoarea seculară a Vestului dezvoltat. În prezent însă, creştinismul este puternic divizat. Din cauza evoluției necontrolate a omenirii, demnitatea individuală umană şi responsabilitatea organizată şi condusă a conştiinței sunt puternic diversificate, afectate.

● Aprecieri privind liberalismul. O astfel de tendință modică se află într‐un vizibil declin. Neoconservatorismul managerial influențează palierele importante ale vieții societale. Dacă sute de ani liberalismul a contribuit la relativizarea relațiilor umane şi economice, în sensul promovării manageriale a deschiderilor, în prezent responsabilitatea individuală este reînregimentată în „ultraliberalismul” similar cu centralismul personalizat.

● Despre individualism. Întotdeauna societatea vestică s‐a bazat pe potențialul uman individual. Acestuia i s‐a asociat un management specific. Acum, individualismul a avansat spre standarde mai rafinate, mult mai înalte, în care comportamentul personal este afectat de aspirația generală de acaparare a puterii. Liderii din colectivitățile specifice top‐managementului important al lumii ies din sfera responsabilizării lor individuale.

● Aprecieri privind optimismul. Individul şi civilizația, ca un tot, îşi bazează succesele pe optimism. Natura umană comportamentală a fost afectată la capitolul „optimism” de deciziile unor şefi de state care au indus, prin managementul lor ofensiv, viziuni catastrofice în structurile societale, marcate acum de pesimism contextual. 

Iată doar câteva elemente de natură contextuală şi acțională care, în lumea vestică, sunt sesizate ca fiind afectate, unele deja erodate sub incidența unui management nereformat. Indiferența, neadevărurile cinice, agresiunea, neoconservatorismul şi ultraliberalismul estompează formalizarea şi funcționarea acelei „societăți a indivizilor” atât de obişnuite şi acceptate de secole în lumea vestică, cvasipermanent considerată dezvoltată. „Vestul” ca etalon, respectiv „managementul modern” se află în mişcare, în repliere, în regăsire. Apreciem că, în fapt, civilizația are nevoie de noi drumuri şi noi orizonturi altfel organizate şi conduse, dintr‐o altă perspectivă.

          Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac  

Ţintuirea veacului în veşnicie

Poate că vine un cer într-un colţ de zid de vegetală aspiraţie.

            Un text cu poveste se cade să se afle în orice poezie neostoită, căzută într-un capăt de stea.

            Curg scrierile precum înlănţuirile de vieţi paralele, subţiindu-se spre mâna dreaptă, spre estul căzut în nerăsărire.

            Nevoia de vorbire este orbire în a treia neştire.

            Verb strâns în vad drept, chingile plâng, luminile fierb.

            Strânsă închidere în plânsă planşă, prea largă ucidere în deschidere se cade ca survenită să fie prelinsă.

            Ritm lent, atent foc în timp, sfârşire lină, cădere străină într-un amestec aproape ilogic de cuvinte înainte sfârşite.

            Oricare crede în complicaţia poeziei se încrede în marele adevăr ce doarme în jur, netulburat decât de poeţi.

            Oricine descinde din nord poate pleca spre partea de sud a cerului; are loc definit pe partea curbată a liniei din dragostea aplecată în faţa dăruirii de sine.

- Te poţi pierde în verde şi-n porţi de poem sfânt, alint boem, cuvânt

adevărat în superbe pierderi de vânt.

- Te poţi reclădi în galben rod, în aurie primăvară, căzută din toamna

universală, din umbră temerară.

-    Se prea poate, în suave roade să se învârtă ceea ce poate înlănţuirea să

ţină în loc.

Sosesc lunile mai, fel de fel de luni de septembrie obosesc, se-nchid în

alai cei ce prisosesc.

            De aceea, tu poezie mă încânţi prin ceea ce cânţi din strune de platină.

            Cad pradă sinelui meu, risipit devin în sinele tău, în nesinele păsării albe cu ochii de marmură fierbinte mă cuibăresc.

            Îmi este bine când te ştiu între file, prizonier poem, pierdută dimensiune a şaptea.

            Cu mine vorbesc, cu cei ce au ceva din ceea ce provine din alămuri fierbinţi.

            Ce fel de toamnă trăim, ce fel de anotimp descriem în ode cu nesaţ georgian, linii subţiri de ibis şi dropie albastră!

            Plâng în crâng, strâng nătâng ceea ce sting din pârg provenit din merele roşii dinspre viaţă...

            Cu toate acestea, sunt până la iubire îndrăgostit de tine poezie, deorece tu viaţă din viaţă ai dat, dăruindu-te până la pierdere pentru ţintuirea veacului în veşnicie.

(Din volumul Măsurarea imaginii, 201..)

        Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac