Despre „Democraţia digitală”

Fundaţia pentru Dezvoltare Bazată pe Cunoaştere (FDBC) a lansat, sub drepturi rezervate, proiectul “Democraţia digitală”.

În ultimii ani, în societatea globală şi în România, activităţile electorale au parcurs un proces  fulminant de degradare procesuală, de erodare accelerată prin dezarticulare şi dezintegrare, fiind schimbată conceptualitatea, conţinutul paradigmatic al votării, aliniamentele evolutive ale alegerilor având deja trenduri  surprinzătoare pentru tradiţionalişti.

Este halucinantă liniştea colectivă cu care în România sunt acceptate stări post-electorale, prin împăcarea cu sine a fiecărui cetăţean în faţa rezultatelor alegerilor considerate fatidic obiective, democratice.  Oamenii sunt învinşi de reguli convenţionale sfârşite în subiectivism înfricoşător de consistent în privinţa  accesului şi luptei pentru putere a unora care vizează operaţionalizări manageriale cu ţara, cu patria, cu naţiunea, cu cetăţenii de rând.
    Aserţiunile de faţă sunt aplicaţii la cursul vieţii şi nevoia de renaştere a ştiinţelor, în context, a ştiinţei politice electorale din contemporaneitate.

Cât de obiective, reale, reprezentative, legitime, concludente, semnificative ş.a. au fost ultimele alegeri parlamentare în România (2012)?

Da: au fost şi sunt obiective, reale, reprezentative, legitime, concludente, semnificative ş.a.

Ca  atare, “psihologia mulţimilor” în România este caracterizată de linişte, automulţumire, satisfacţie. Pe acest fond, acum ar fi normal, firesc să se întrevadă comuniuni de eforturi, coerenţe şi articulări acţionale cvasi-colective, angajamente pe viziuni, tactici şi obiective de avans societal convenţional favorabil.

Această faţetă a realităţii este observată astăzi (2013)  în România reală.

Cealaltă  Românie, aflată în realitatea crudă, adevărată, avansează patinând pe oglinda unei imagini înfricoşătoare a manipulării fără margini, prin imersiunea  în necunoaştere, în non-observaţie.

De dragul utilităţii convenţionale individuale, de grup sau colective, societatea românească parcurge lent şi bizar o anume sinucidere în plan electoral, care se reflectă fizic în spaţiul imediat prin consecinţe în actele manageriale ale puterii  instaurate, oricare ar fi ea.

Mai nou, puterea nu vine  nici din dreapta, nici din stânga, ci mai degrabă dintr-un centru radical.

Câştigarea alegerilor  este însuşită/ asumată eronat în mediul societal  contemporan din România drept „cunoaştere politică“.

Imprecizia şi hazardul ce domină convenţionalitatea electorală românească determină, în principal, următoarele consecinţe:

- se manifestă o linişte acţională suspectă în câmpul general al votării prin şi  pentru cunoaştere politică;

- confuzia între „cunoaştere politică” şi „cunoaştere prin utilităţi” temperează soluţionarea problemelor grave ale cursului vieţii sociale în ţară;

- alegătorii „se pierd”, „se cheltuie” în amănuntele utilităţilor;

- aspiranţii la putere devin mai ordonaţi şi mai neatacabili în raport cu infantilismul cunoaşterii politice din mulţime;

- alegătorii, cetăţenii au numai de pierdut, din punctul de vedere al omului proprietar de viaţă, în contextul unei astfel de filosofii acţionale temporizatoare şi fals centrată pe subiecte  electorale utilitariste, ce ar trebui, de fapt, să fie considerate doar consecinţe (rezultate) ale cunoaşterii politice esenţiale.

Privind concepţiile alegătorilor, constatăm inconsistenţa lor politică de ansamblu, sprijinirea pe „observaţie” şi pe sărăcia incredibilă de  “foame” de legi, principii, axiome, cerinţe moderne ş.a., care să ofere explicaţii la marile întrebări generate de cursul vieţii personale, la frontierele cunoaşterii ori recunoaşterii lor pentru avans  sustenabil în viaţă.

Este de constatat existenţa unei puternice auto-organizări a candidaţilor manipulatori. Acest proces este dinamic şi nu atinge, nu deranjează, în nici o situaţie măcar, maniera cvasi-statică de manifestare a vieţii terne  a electoratului.

Este de aşteptat să fie avansată teza că tot ceea ce se exprimă în  vot  este „organizare” sau „auto-organizare” spre un anume echilibru.

În opinia noastră, rezultă că a sosit vremea când este îndreptăţită atacarea semnificaţiei, a conţinutului noţiunii şi înţelesului de “echilibru” prin vot.

Percepţia curentă, convenţională a echilibrului este cea care se referă la „un bine”, „o linişte”, „o accepţiune”, respectiv la un dualism neantagonic, la un binom care într-un caz mai fericit ar putea fi caracterizat şi de simetrie.

O astfel de viziune este dăunătoare cursului vieţii. În fapt, auto-organizarea reprezintă chiar echilibrul formal, liniştea statică, nu neaparat cea de conţinut în spaţiu şi în timp.

Organizarea electoratului însă, reprezintă intervenţia asupra auto-organizării. Organizarea poate fi un caz particular acceptat al auto-organizării, drept coincidenţă structurală, conceptuală şi de conţinut.

Auto-cataliza, auto-inhibarea, difuzia, osmoza ş.a. realizează ocurenţa spaţială şi temporală a structurilor din procesele electorale, iar perturbările, efectele evolutive sinusoidale şi neliniaritatea din inerţie înseamnă manifestarea tendinţelor de reîntoarcere la stările auto-organizate (la echilibru).

Succesele electorale raportate în cunoaşterea politică în domeniu, până în prezent, sunt doar reflexii. Totul porneşte de la modele şi legi cunoscute pentru vot, pentru câştigarea puterii.

Şi totuşi, ceva se întâmplă. Cunoaşterea  politică electorală viitoare va fi formativă, de ruptură, dinamică.

Eliminarea sau apelul mai temperat la observaţia  electorală clasică înseamnă debarasarea sau debranşarea de la munca subiectivă.

Actualmente, efectele organizării cauzale sunt folosite ca mediu de atragere a  voturilor. O debarasare de subiectiv înseamnă căutarea efectelor organizării non-cauzale, care sunt mai puternice ca aplicaţie şi pot asigura pătrunderea în corpusul conceptual şi fizic al cunoaşterii politice, ceea ce ar însemna accesul în ordinea puternică a procesului electoral.

În fapt, este vorba de conectarea observaţiei  electorale la “non-observaţia electorală”.

Alegătorul este cvasi-incapabil de a elimina părţile din viziunea şi experienţele sale. Ansamblul universal constă astfel, în viziune electorală, din părţi.

Totuşi, actualmente este posibil să se întrezărească ideea că în alegerile  care s-au petrecut în România pericolul cel mai ridicat îl reprezintă stabilitatea.

Alegătorilor, cetăţenilor, respectiv căutătorilor de cunoştinţe de cunoaştere politică le lipseşte puterea generală de a dezechilibra, de a produce dezechilibrarea.

Dezechilibrarea devine esenţială în câmpul cunoaşterii politice, deoarece este necesară spargerea învelişurilor, a graniţelor, crearea de nişe, interstiţii ş.a. pentru a avansa pe aliniamente noi.

Puterea de a dezechilibra înseamnă, procedural şi instrumental, ocazia atacării a ceea ce este convenţional „rău”.

„Răul”, în accepţiunea de faţă este stagnarea, respectiv pericolul de saturare/ autosaturare politică.

De aceea, se resimte vizibil nevoia unui management al dezechilibrării politice.

Distrugerea completitudinii, ca un atac asupra “răului”, reprezintă încercarea înalt rezolutivă, conştientizată a comunităţii de a invoca elementele reale de cunoaştere aflate (cantonate) în conţinutul şi parcursul vieţii, aşezate acum într-o „linişte echilibrată“, la umbra succesului electoral zdrobitor din anul 2012 pe scena politică românească.

Pe de altă parte, este uimitoare incapacitatea autohtonă  faţă de reversibilitate.

Nimic din ceea ce a trecut nu este reversibil. Totul este nereversibil, ireversibil.

În context, ştiinţa politică avansează ireversibil. În contemporaneitate, în lumea alegătorilor  se manifestă o falsă reuşită de tip incursiune în ireversibilitate.

Ajungerea la limita stagnării (prin redescoperirea de noi principii, teoreme, axiome de vieţuire politică  ş.a.) este abil neînfăţişată, prin falsa impresie că,  de exemplu, globalizarea este un proces continuu, care are în conţinutul său, ca parte distinctă, trecutul inovativ.

Nu mai putem accepta recunoaşterea că „încă nu s-a descoperit un anume ceva” pe care un votant îl are notat în agendă.

Noţiunea de viaţă politică imperfectă este necesar a fi grabnic recunoscută. Situaţiile rele din ţară  coexistă cu cele bune, iar viaţa într-o astfel de situaţie este afectată, deci este imperfectă. 

Viaţa politică perfectă este doar o convenţie, viaţa politică imperfectă este o experienţă, un rezultat real al auto-organizării.

Ar fi posibil, astfel, recunoscând existenţa vieţii politice imperfecte să se atenueze (aplatizeze) sau să se compună tristeţea cu bucuria. Amestecul acesta poate fi un aliaj nou, dar şi un compus psiho-societal nou, respectiv un filon de aur (fericirea) cantonat într-un masiv de roci înconjurătoare (nefericirea).

Într-o astfel de situaţie, nevoia de renaştere a ştiinţelor politice într-un cadru al Democraţiei digitalizate  este imperativă, covârşitoare.

Renaşterea managementului  electoral se situează pe prim-planul acţional restructurativ. Este nevoie de un nou management electoral, cu principii colectante din arealul de peste frontierele actuale ale cunoaşterii politice.

Neîndoielnic, orice fel de acţiune ar putea sugera anumite reguli, care într-o viziune largă, obiectivată ar trebui însă să fie deschise, fără forţă normativă puternică, doar real indicative, spre a facilita drumurile prin dezechilibrare politică  spre ţelurile ce trebuie atinse, spre noua cunoaştere.

Să privim următoarea realitate: o parte însemnată din mulţimea de cetăţeni nu s-a prezentat în anul 2012 pentru exprimarea votului. Sunt oamenii cu vârste cuprise între 18 şi 30-35 de ani. Aceştia râd sarcastic de penibilitatea candidaţilor care organizează întâlniri electorale în săli din oraşe, în cămine culturale săteşti, în locuri publice etc. Li se pare degradant să primescă drept cadouri găleţi, mopuri, pixuri, bere, mititei ş.a. Se ruşinează când aud  din partea candidaţilor  diferite discursuri penibile, banale, promisiuni aiurea, vorbirea lor fiind incoerentă, într-o subculturalitate strigătoare la cer.

Ei, aceşti nevotanţi, rămân în lumea lor digitală. De aceea, votul general şi alegerile fără participarea lor nu au legitimitate, valoare, semnificaţie, concludenţă ş.a.

Democraţia digitală inlocuieşte rapid, pe nesimţite actuala manipulare electorală.

Ceea ce este tragic regăsim la clasa politică prezentă, care se dovedeşte absolut diletantă, incapabilă să accepte  Democraţia digitală, nu din rea credinţă ci din necunoaştere.

Aşadar:

• Fiecare etapă de dezvoltare a societăţii tinde să genereze o nouă formă de guvernare care reflectă schimbările în relaţiile sociale dintre cetăţeni şi guvern.

• Este necesar un nou sistem democratic de guvernare.

• Mecanismul decizional  aferent  unui nou sistem democratic se  va baza  pe o formă de auto-echilibrare a guvernanţei statale  prin  feedback-uri  inventive/ inovative.

• Avem nevoie de soluţii manageriale guvernamentale obiective, golite de excesiva  unilateralitate tradiţională. Într-o ţară modernă dreptul de luare a deciziilor nu aparţine nimănui în mod individual, ci numai decidentului colectiv, ca produs comun din cât  mai multe posibile puncte de vedere diferite.

• Trebuie căutat compromisul pentru orice soluţie care să se potrivească intereselor şi părţilor  implicate. 

• Guvernarea democratică  trebuie să fie  imparţiala şi flexibilă.

• Trebuie  blocate deciziile paranoice, dezechilibrate.

• Coaliţiile nu pot fi continuate pentru  perioade lungi de timp. Ele sunt cedări,  paleative la obiectivismul democraţiei.

• Coaliţia de conducere ar trebui să fie la fel de tolerantă pentru  opoziţie ca şi cu puterea,  atentă la priorităţi şi să  determine alinierea forţelor.

• Trebuie  combinată continuitatea şi experienţa cu viziunile proaspete.

• Democraţia digitală este  sistemul  inventiv/ inovativ capabil să genereze o  revoluţie democratică a guvernării.

• Proiectul „Democraţia digitală” este cel despre care nu se va mai vorbi curând ca despre ceva nou, întrucat  „digitalizatrea democraţiei”  şi/sau  „democraţia digitalizată” vor deveni obisnuinţe, lucruri şi locuri comune obiectivate, eficiente şi sustenabile în colectivităţile umane din câmpul global existenţial.

  Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac 

Admiraţii comune

         Deplin senin, imperială imagine, reală retragere, stemă de trup de poezie cu ştiinţă primejdioasă,  

sunt  toate aprinse când stelele dau bună înnoptare sinelui din soartă.

Pe propriile urme de paşi zămisleşte împrejurarea lumină.

Otrăvuri regeşti sunt porunci către identice universuri.

Despre cuvinte şi lucruri se pot desprinde lumeşti trebuinţe; prin uşi multiple cu înlocuitoare slujbă închipuită curg ziceri de litere.

Reliefuri vin în netede vieţi, comune admiraţii în patimi se topesc.

Proporţii uriaşe de sfinte îndrăgostiri se duc în legături nevăzute, când preţuiesc asupră-mi dreptul de aer dintre ieri şi astăzi, dintre primejdii şi flori prizoniere.

Se îngustează timpul, spaţiile-s largi, de nicăieri cetăţi apar în subpământene fluvii de litere grele.

Sub semne de ceasornic,

se mai reduc războaiele

dintre sunete,

depărtările se reşterg,

mişcări de astre se 

trag de pretutindeni,

de niciunde.

Un clocot are încremenirea şi unsprezece primăveri sunt zdrenţuite în glod contrar.

În ele alunecă sufletul imaginii, îndoielnice cercetări în cristale aglomerează mari mlaştini cu foi de flori otrăvite.

Idee uimită  în mare vis se  pierde, obiecte din freamăt  în preajmă cu jumătăţi de generaţii se-ntrec în chipuri curbe.

Brăzdate spirite pe nestinse câmpii fluide adjective măsoară în linişte nemişcarea.

Poate un strat de linie devine substrat de cerb bolnav; gând în frâu întoarcere în opac univers se face.

Întoarce unelte spre folosinţa lor, interioare devin oglinzi supunere slujirii întru vremelnică limpezime.

Doare albastru sânge din foc, lacomă culoare în contur bătut se pune în flacăra vie.

Durere în vorbe se spune; nu are vină  focul asupra cuvântului strâmb, nu are sămânţa putere de miez pentru noi naşteri.

Îngheţ timpuriu în muguri de contur am iar din ziua de lemn, iar răsuflarea opacă a înălţimii surprinde întoarcerea în timp.

Aprobări iluzorii curg printre brazii albi ai prăpastiei din centru, în corpul gol al stelei, când seva cântăreşte materia şi totul opus se-arată celui care se pierde în faţa cuvântului.

Fapte stăvilite se pun în prealabil adevăr de bărăgan înstrăinat în vulpi de opal.

A te preface este dorinţă, a înmulţi himerele este izvor din distanţă sau lucru scăpat în trăinicie.

Scut spiritului devine necuprinderea, rătăcitor poem din caisul încercat de încercări, prin străină ţărână crestând o fibră de vers.

Forma se dizolvă iar, se-nfăptuiesc de la sine săvârşite substanţe.

Poemul acela invizibil are viaţă de smarald, un cumpănit abis, o nesfârşită închisă  cursă.

Nestăvilite repetări devin în reveniri, a şaptea natură se vede pentru părtaş de bine.

Nu vând nădejdea poetică, nu ating universala ordine şi nici oprelişti nu pun iubirii din alchimie.

                        (Din volumul Măsurarea imaginii, 201..)

                       Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac