Munţi de idei zidite de vii la om nebun sunt între chei, când lăsaţi
neştiinţei sunt versanţii aurii, din neamul florentin al pietrei acelei
scântei.
Pânza ţeapănă este catifea, vis haotic pe molcome viziuni de nea, deşertăciuni
înoite, rătăciri în înşelătoare taine,
‑ toate sunt sălăşuiri îndoite într‑o stea.
Nu în plecare doarme păcatul ci
în legile ce se nasc din ură, în inimi de oameni din umbre.
Van ritual se află în taine nesălăşuite.
Dragostea zămislitoare poate înlocui împietrirea, alegoria deschisă se‑aşează
pe tainicul păcat neîndreptat.
Citirea învăţării alese, istovitoare muncă devine.
Neştiinţa de searbădă întristare, bucurie supremă în himerică alternanţă
apare.
Cupa de corn mai are cerneală de sânge invizibil, pană la cub virtual.
Aidoma oamenilor, ideile din munţii chinuiţi de silogisme devin mincinoase,
oase de alchimii închise în percepte.
O lume mai chibzuită moare în asprimea simplificării, a nevăzului perpetuu,
paralelă cu viaţa atomică.
Cuvintele bat verbe, propoziţiile devin vaduri şi vămi găzduitoare de griji
trândăvite.
Maşinăriile îndrăznelii se bizuie pe marginea de departe a gândului.
Fiecare înţelepciune din lume este
înfrîngere,
pierdută ispită, irosită îndoială, nedreaptă şi falsă izbândă.
Cunoaşterea încâlcită, neaşteptată şi molcomă privelişte devine când
dezolanta orgă a câmpiei caută “cântece despre seară”, spune rugăciuni plăpânde
despre legile născute din dragostea oamenilor.
Legătura aceasta supremă este un semn al faptei, o confirmare a
înfricoşătoarelor inserţii în tăieturile mulţumirii.
Poarta îndeletnicirii este în centrul
sufletului, intrare pentru îndepărtări venite direct din lucruri.
De‑a dreptul purcede subpământul în jumătatea duşmănoasă a tăcerii.
Minerală ştiinţă se află în cunoaştere, stranie respiraţie a veacului
domneşte în fiece idee.
Rădăcinile oarbe se constituie în popor, cu seminţie vegetală distinctă.
Moartea este doar un cuvânt, viaţa avânt, mai sfânt, de cânt strivit din
când în când.
Lucrurile secolului devin
senin
preaplin
de avans în venin,
străin
semn de pelin.
Substanţa gândurilor se cuibăreşte în domnia larmei ce împresurează rănile
din propoziţii.
Vindecător devine poetul,
vindecată lumea de iubirea fantastică,
pierdută în nefaste astre,
în sorţi nezădărnicite,
în rătăcite pleonasme,
desfăcută durere,
depinzând de firea aerului floral,
de mine, de tine…
O integrare neîntreagă strânge ceva
în jur, o uluitoare mulţumire este dată de iubirea sosită din franjuri de
suflet.
Copyright © Ioan V. Gâf-Deac
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu