O nouă posibilă ştiinţă generală a poeziei

Poezia nu cedează în faţa limbajului. Ea, poezia, se ascunde după limbaj.

Idealitatea înfăţişării adevărate a poeziei nu este atinsă nicicând.

Înfăţişarea („arătarea/ iubirea”) se foloseşte pentru exprimare de intuiţii, cuvinte, sunete, mişcări/ modelări ale spiritului.

Nu se întâlnesc sunete descriptive, culori cântate, spirit sculptat, imagini vorbite, operaţii de naştere a produselor din mulţimea de trăiri experienţiale emoţionale.

De aceea, trăirile sunt multe (nu se întâlneşte exclusivitatea unicităţii trăirii).

Fiind multe, trăirile emoţionale poetice sunt apriori distincte, ele în sine, însele.

Dimensiunea ideală, unică a poeticii nu există.

Cuvintele mnemonice aparţin unicităţii sentimentale, regăsită între chingile binome ale dualismului letargic, potenţial latent întru naştere, între forma/ formula poetică şi conţinutul poeziei.

Poezia susţine largul haos dezordonat, respectiv informitatea cutumelor trăirilor poetice emoţionale.

Aceasta (poezia) este cea care purifică formele/ alternativele de „arătare”/ înfăţişare ale unei trăiri emoţionale poetice cu ajutorul cuvintelor.

Claritatea, ori rigoarea prin purificare, nu sunt caracteristice poeziei. Mai degrabă viziunile poetice ar putea fi pure dacă variantele biopsihice de comportament ale cititorului acceptă introducerea poetului într-o înclinaţie de ostentaţie faţă de frumos/ estetic.

Purificarea poetică este contributivă procesului de revalorizare a poeziei.

Coincidenţele poetice sunt încurajate iar contradicţiile  ideatice sunt valorificate.

Poetul manifestă cvasi-permanent nehotărâre în atacul scrierii. Începutul este ezitant, pseudo ori cvasi-îngrijorat. Nehotărârea sa în atacul scrierii poeziei este specultativă.

Experienţa literară nu foloseşte prea mult în faţa nehotărârii speculative spre a crea poezie.

Experienţa literară nu foloseşte prea mult în capacitarea hotărârii de a scrie în faţa nehotărârii speculative amintite.

Experienţa sonoră a cuvintelor este contributivă la construcţia nonpoeziei poetice.

Poezia nu realizează istorie, ci doar consemnează gesturi, întrucât prin scrierea poetică nu se produce, respectiv nu se consumă timp. Are loc, în schimb, o curgere, o glisare a sincronităţilor din cuvinte pe axa fixă a timpului.

Motivaţiile poetice fundamentale pornesc, în chip animist, din motivaţii generatoare creative, de pe baze criteriale, comparative. („Scriu mai bine despre raporturi decât despre elementele care compun raporturile”).

Degenerările lingvistice sunt binevenite în poezie, atunci când o schemă mentală a fricii de eşec şi eşuare în gratuitate se face simţită fiziologic, independentă în făptura poetului.

Diferenţierile salvează autonomia demersului de a scrie poezie. Acest sub-univers al naşterilor ideatice ar putea sta la baza tulburărilor analitice folosite pentru obţinerea de date, tehnici şi metode pentru o nouă posibilă ştiinţă generală a poeziei.

Este, însă, indecentă căutarea şi impunerea de utilităţi ale reflexiunilor cu ajutorul poeziei.

Complicitatea analitică trebuie legată de speculativitatea cosmicităţii trăirilor emoţionale experienţiale poetice.

Extensia de mai sus sugerează nevoia unui nou tip/ mod de creaţie poetică.

Noua creaţie poetică s-ar depărta de formalismul figurativ şi s-ar apropia de formalismul non-figurativ, pe măsură ce dezvoltările secţionale ale scrierii poetice ar curge ascendent, pe secţiuni şi numere de aur, verbale, prin sonorităţi lingvistice accesibile, respirabile. În acest fel, unitatea poetică ar fi erodată întru binele lărgirii câmpului acţional creativ.

În semantica poeziei ar trebui fecundate şi sensurile nonsemantice, obiecţiile emoţionale injuste.

Toate acestea ar conduce la expresia poetică agregată, respectiv la extrinsecţia poetică, ori comunicarea poetică netă.

La urma urmei, noua ştiinţă generală a poeziei ar putea oferi şanse pentru obţinerea imaginilor poetice nete.

Purificarea, respectiv limpezirea conflictelor poetice se realizează cu ajutorul ideaţiei poetice.

Expresia poetică se linişteşte în echilibrare.

Extrinsecţia poetică germinează în câmpul comunicaţional poetic pe măsură ce se înregistrează conflicte ideatice succesive, în sine, în paralel sau în clustere de eidos şi pathos.

De aceea, ar trebui să avem curajul recunoaşterii poeziei ca fiind pe jumătate doar cu caracter gnoseologic, iar cealaltă jumătate a fiinţei/ fiinţării sale are proprietăţi/ caracteristici/  caracter non sau atignoseologice.

Situaţii mentale nete nu pot fi delimitate în/ la persoana poetului, deoarece el (poetul), traduce şi trăirile  experienţiale emoţionale.

Non-poeţii transpun pur şi simplu situaţii poetice, iar poeţii traduc situaţiile în cauză.

Ştim bine că, în fapt, cuvintele toate trăiesc o egalitate formală desăvârşită în panelul limbii, iar suprapunerea lor relaţională ideală ar fi, în termeni constructivi, o ultimă tolă din plăcile memorative identice, gnoseologice şi concomitent anti, non-gnoseologice.

Imaginea poetică pură, netă ar oferi, într-adevăr, impresii individualizate pure, limpezi, articulate organic pe vieţile egale ale poetului şi cititorului.

Un semiotism poetic cvasi-complet asemantic ar putea oferi concreteţe sugestiilor  de mai sus.

Cuvântul-semn este egal cu cuvântul-contur/ figură, iar arealul patoeidetic ar fi caracterizat de insolvabilitate ideatică, respectiv de indisolubilitatea eidos-ului sau de pathos.

Se pare însă că poetul operează cu clişee într-o lume a sa (singura lume proprie), a schemelor de datumuri mentale.

Datumurile ideale au contururi şi sunt sub-confuze. Nu este de mirare, de exemplu, că un poem patoeidetic ar avea virtuţile sonore ale eidos-ului individualizat, iar imaginile poetice ar fi acceptate cu succes ca fiind inexacte.

Aşadar, poezia devine condiţionalitate pentru  fiinţarea imaginilor inexacte, precondiţie de intermediere între extracţia imaginii poetice nete (imposibilă) şi gestul poetic născut şi înfăţişat pe deplin în automulţumire finală.

Trebuie însă căutate, ori inventate, şi cuvinte care nu exprimă.

Imaginea poetică netă este individualizată, şi ea ar putea fi construită din cuvinte care nu exprimă/ nu se exprimă.

Concepţia poetică neindividualizată este plină de cuvinte care exprimă.

Cuvântul prezent, cunoscut acum de noi, descrie individualitatea non-imaginii.

Cuvântul viitor, care va fi inventat pentru a nu exprima, va susţine universalitatea imaginii.

Parcursul neutralistic propus mai sus nu este îndoielnic, deoarece poetul şi poezia din lumea noastră actuală dovedesc unduiri, planări şi jocuri indefinite complet, discontinue, bazate exclusiv pe vacuumări ale aceloraşi substanţe imagistice.

Atît poetul cât şi poezia sunt semnale, şi au rol de semnalizatori în exteriorizări percepute din tulburenţe lingvistice.

Ca atare, poezia este o lume a indefinitului şi a unduirilor vacuumate.

Presemiotismul poetic este doar motivaţie, acroşaj pentru particularizări animiste.

Ştiinţa generală a noii poezii trebuie să lucreze în interioritatea poetului şi poeziei.

Sunt necesare cuvinte interioare, imagini din adâncimi, vederi de sus şi din sub-structuri, sunete de sub cruste, culori din interiorul atomului.

Un nou biologism poetic este necesar asocierii cu ştiinţa generală a noii poezii.

Raţionalismul perfecţiunii este incalificabil în poezie. (Nu este obţinută şi nu se poate obţine poezia perfectă).

Semnificaţiile poetice nu trebuie lipsite de libertatea constrângerilor, în măsura în care integrază animismul predicativ al subiecţilor (poet şi poezie).

Cu ajutorul poeziei se colectează linişti şi, deopotrivă, nelinişti, constrângeri şi libertăţi depline.

Noua poezie ar trebui să fie extrinsecă formelor şi conţinuturilor prin expunerea imaginilor poetice nete în exterioritate.

Într-un context mai apropiat, apreciem că neogramaticienii poeziei româneşti ar trebui să se teamă de evenimentele poetice vorbitoare prin reguli fonetice, morfologice şi sintactice obişnuite.

Intelectualismul negativist dintr-o parte a poeziei româneşti contemporane nu este frondă, ci pierdere în neştiinţă, trivializare aposteorică, abstracţiune gratuită.

Unii poeţi din contemporaneitate nu exprimă, ci doar comunică resturi de imagini brute, cu uzaj lingvistic dezutilizator.

Ei au nevoie de conştientizarea necesităţii apariţiei unei noi ştiinţe generale a noii poezii, dar acest demers, totuşi, niciodată nu va fi împlinit.

 (Din volumul Fizica şi metafizica poeziei, 201..)

                       Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac