Lui Aurel Pop, - nordic stăpân al poeziei
Poetul are o
oglindă a propriei sale măşti: cartea.
Cunoaşterea
poetică este accesibilă celui ce are, cel puţin, ucenicia folosirii cărţii, în
general, şi a celei de versuri/poezii, în particular.
Pe de altă
parte, poetul nu are nevoie de această ucenicie, întrucât el nu îşi impune ca
scop scrierea unei cărţi, ci doar scrierea de versuri/poezii.
Cartea, în
această perspectivă, devine vulgarizatoare pentru poet.
Cititorii
însă, nu trăiesc în colectiv ori simultan, ceea ce este perceptibil ca adresare din poezia unui peot. Nici felul de
a interpreta fenomenele, imaginile, ideile dintr-o poezie nu este simultan,
comun ori identic în rândul cititorilor, chiar dacă nu lipseşte dimensiunea
comună-fizică a lucrării poetice, fixată cu ajutorul cuvintelor scrise şi
tipărite, care sunt în proprietatea tuturor.
O
ponderabilitate virtuală a fiecărei lucrări poetice există în rândul tuturor
oamenilor cititori de poezii.
De aceea, poezia
poate reprezenta un caz particular al gravitaţiei: ea umblă prin lume
diferenţiat ponderentă. Una şi aceeaşi
lucrare poetică are greutate diferită în rândul oamenilor cititori, în chiar
acelaşi punct al intersecţiei dintre latitudine şi longitudine pământească.
Versurile au
dimensiuni senzoriale, care nu sunt transportate de la un om la altul decât
renăscute în fiecare secundă din difuzarea poeziei dintr-un loc în alt loc, de
la un subiect uman la altul.
O anume
substanţă de continuum abstract se concretizează prin exteriorizarea poeziei (în înţeles de separare), într-o experienţă
poetică globală, fâşie de aură în jurul globului pământesc găzduitor de poeţi
şi cititori.
Ceea ce
oferă calitate vitală poeziei revine din capacitatea sa de deschidere la evenimente,
la sinergie şi emergenţă, prin faptul că este complet/perfect intangibilă (nu
există 1 kg de poezie).
Doar poetul îşi vede cu adevărat poezia sa de
neatins. El scrie poezia, o vede, dar nu o poate atinge, pipăi, ridica, deplasa
ş.a.
Aşadar, avem
de-aface cu imponderabilitatea absolută, marcată exemplificativ prin poezia în sine.
Iată de ce
poezia este un fenomen de extremă complexitate, angajată în domesticirea
părţilor de viaţă cu ajutorul cunoaşterii poetice decantată din cunoaşterea
sălbatică.
Poezia nu pune în
ordine, ci mai degrabă pune în
dezordine omul, îndemnat să circule prin organizarea şi conducerea
sălbatică a vieţii naturale.
Totuşi, poeţii şi cititorii nu se stânjenesc reciproc,
din perspective cantitative ei avansează, asumându-şi informaţiile poetice
naive purtate de poezia nativă.
Poezia nu este în stare de unanimitate ci este, în fapt,
şi declarativ circumstanţială între poet şi cititor.
Este interesant de remarcat că între poet, poezie şi
cititor chiar solidaritatea este circumstanţială.
Mai degrabă proza este contributivă la o anume
solidaritate fundamentală a sentimentelor tipărite, amintite.
Mereu, necredincioşii poeziei ucid credincioşii poeziei.
În rândul oamenilor, până la urmă, poezia dă aura
pozitivităţii şi acceptă liniştirea, odată cu epuizarea unui eveniment, fenomen
etc.
Nu s-a întâlnit vreo poezie ucigând poezie şi invers.
Mizând pe sentimente, poezia ignoră nesentimentele.
Pe această bază, poezia ajută la conturarea omului total
şi încearcă să pună pe acelaşi plan mulţimea cvasi-infinită de fapte şi
fenomene ce privesc omul simplu.
Uneori, se petrece efectul de bumerang “poet-cititor-poet”, ocazie cu care se destructurează clasificările şi
relaţiile antestabilite între aceştia. Este momentul în care se pot dezvolta
atitudini diferite, diferenţiate şi/sau diferenţiale.
Partiţiile poet-cititor sunt puţin înţelese, întrucât
înlăturarea nedeterminărilor în privinţa posibilului relaţional partitiv, între
cei doi actori, nu este preocupare omenească de prim rang.
Starea relaţională generală între cei doi are, mai
degrabă, funcţionalitatea „duhului” poetic acoperitor.
Partiţiile aparent neînţelese nu sunt în acordanţă cu
deplinătatea trăirilor emoţionale poetice.
Se întâlnesc fragmente, părţi de imagini poetice care „joacă”, ori sunt tranzacţionate între
poet şi cititor.
Centrul adevărului pentru problema de mai sus (a
partiţiilor poetice) se află în disocierea
cunoaşterii, ca acţiune poetică.
Poetul îşi impune misiunea dihotomică de a accelera
înţelegerea partiţiilor poetice, întru oferirea către lume a întregului sistem
central poetic, creat prin scrierea unei poezii.
Timpul lărgit al poeziei se împlineşte prin ciclizarea
lucrării poetice, aceasta devenind, alături de alte versuri, grup ponderal,
lansat mesagistic într-un întreg univers.
Cel mai particularizat aspect comunicaţional, referitor
la poezie, este că, în fapt, cu ajutorul acesteia se pot transmite esenţe sau
elemente referitoare la esenţe (caracterizări, contururi, conţinuturi ş.a.).
Puterea poeziei de a discrimina mijloacele de comunicare,
prin însăşi definirea sa ca mijloc de transmitere, nu aureolează baza de
cunoaştere a lumii.
Ea, poezia, nu poate fi sesizată şi fixată temporal
într-o oră reală, cu toate că nivelul scrierii este mai localizator decât
nivelul verbalizării poetice.
Cititorul nu conştientizează conceptul de poezie, însă
recurge la memorarea/reţinerea imaginilor poetice cu ajutorul conceptualizării.
O poezie modelează cunoştinţele în manieră diversificată,
diferită, în raport de clasa de imagini sistematizate cu ajutorul sugestiilor
promovate de cuvinte.
Poezia este o problemă de reprezentare mentală, iar
învăţarea poetică este o chestiune de comunicare, de transfer a informaţiilor
de la scris la verbal, în conştiinţă.
Aceeaşi poezie, în acelaşi loc, în acelaşi timp, însă sub
unghi de lectură diferit, în rândul diferiţilor oameni, oferă
distanţări/distanţieri simbolice.
Poezia nu poate avea verbalizare generalizată.
Pentru poezie nu există, undeva în lume, loc distinct şi
separat, nici timp distinct, fixat.
Însă, în raport cu cititorul, poezia se află la o anume
distanţă şi defazată (mereu în trecut) în timp.
Scrierea poeziei este contributivă la ontologizarea
caligrafierii şi dacă aceasta (poezia) evadează din scris, acest demers nu
poate fi înfăptuit fără riscuri de condiţionalitate.
Dorinţele pot fi însă conjurate, spaţiul se poate
abstractiza, iar fenomenul creaţiei poeziei devine contributiv la ontologizarea
poetică.
Esenţa verbalizantă a poeziei se ascunde sub caligrafie.
Totuşi, omul este principalul difuzor al poeziei, deoarece
mijloacele de transmitere/comunicare se modifică de la persoană la persoană.
Interiorul tehnologiei poetice nu are resorturi proprii
de autodifuzare. Un mijloc (de exemplu, cartea tipărită) anulează distanţele
simbolice dintre poet şi cititor, iar prin omogenizarea cuvintelor se
multiplică potenţialul de apel la sisteme referenţiale poetice diferite,
diversificate, acest aspect facilitând acroşajul lucrării poetice de un vector
difuzor.
Costul transportului poeziei n-ar trebui căutat altundeva
decât în energie.
Poezia nu are concepte analogice certificate şi, de
aceea, nedispensările de specificaţii o fac potrivită difuzării.
Iată, că între poet şi cititor, poezia se spulberă, însă
fără a se risipi, a se consuma cu sine, sau să se rupă din întregul său.
Analogia supremă, între mai mulţi cititori ai aceloraşi poezii este că nici
unul dintre ei nu consumă poezia, chiar dacă sfidând spaţiul şi timpul intră,
individual, în posesia acesteia.
Atunci poezia este 1)
aşa cum este, 2) aşa cum ar trebui să fie
sau 3) aşa cum se pare, ori se crede că este.
29
septembrie 2014
Copyright © Ioan V. Gâf-Deac
(Din volumul “Fizica şi metafizica poeziei”,...)
