Examinarea,
explicarea / elucidarea problemelor de încredere managerială devin tot mai
actuale în epistemologia contemporană, întrucât aparatul cognitiv este adânc
activat cu ajutorul tehnologiilor informatizate moderne, iar latura cognitivă
naturală, a fiinţei umane rămâne să marcheze în continuare procesul decizional.
Încrederea
managerială este confirmată, mai întotdeauna, cu ajutorul probelor
(evenimentelor). De aceea, în management
este posibilă cristalizarea „curentului probator” (evidenţialist), aşa cum
„concepţia anti–probatorie” (curentul anti-evidenţialist) validează cu semnul
(-) „confirmarea inexistenţei”
evenimentelor (probelor) care să se regăsească în procesul decizional.
Curentul
„presupunerilor” acoperă concluzii
explicative între probe şi anti–probe. Cu această ocazie, managerul se
angajează în „apologii”, respectiv în mulţimea subiectelor decizionale avansate
în mediul său de organizare şi conducere.
„Presupunerea”
este la originea formalizării meta–apologiilor. Din câmpul operaţional al
acesteia izvorăsc a) neîncrederea managerială raţională şi b) încrederea
managerială iraţională.
De
fapt, cele două rezulta nte conduc la instituirea unui aşa numit bi-nivel
probatoriu (raţional/ iraţional) pentru încrederea managerială.
Există
apologii evidenţialiste (probatorii) care pot avea intensităţi a) modeste sau
b) puternice.
Aplicaţiile
apologistice în management au argumentări esenţializate, vizând noţiunile
„pentru”, „către”, „de la”, „prin”, care
contribuie la construcţia demonstraţiilor discursive avansate de către manager
în procesul decizional.
Justificările
imediate sunt rare în raport cu cele mediate (mijlocite).
Presupoziţiile oferă posibilitatea
acceptării apologiilor manageriale negative. În schimb, utilizarea „probelor”
şi „anti-probelor” oferă ocazii pentru apologii manageriale pozitive.
În
acest fel, se observă elementele preliminare referitoare la încrederea
managerială de natură epistemică, marcată de corelaţii (încredere corelativă
epistemică).
Managerii
sistemelor complexe conştientizează necesitatea de a avea opţiuni pentru
evidenţialismul de înalt nivel (înaltă rezoluţie), respectiv de apologii
pozitive, de asemenea, de înalt nivel (înaltă rezoluţie).
Un
model decizional simplu al încrederii
poate fi caracterizat de :
a)Arborele evaluativ epistemic.
Atitudinile managerului sunt dominate de propoziţii ce caracterizează intrările
(inputs), fiind urmărită creşterea consistenţei în procesul decizional.
b)Arborele evaluativ doxastic.
Atitudinile managerului sunt caracterizate de angajamentul său în extensia
generală a procesului decizional, criteriile diacronice contribuind, în fapt,
la instaurarea inconsistenţei,
întrucât se petrec idealizări şi tentative de amplasament în apropierea
orizontului metafizic.
Între a) şi b) se manifestă raporturi care pot exprima cvasi–staţionalitatea
(când se foloseşte doar modelul decizional de bază, considerat final
finit), sau dinamismul (de exemplu,
opunerea stării revoluţionare faţă de
starea convenţional normală).
Întrările (inputs) se pot
regăsi în modele specifice mulţimii lor, prin caracterizări adjectivale
precum: pasive, relevante; de tip "
robot"; voluntariste.
Minimizarea schimbărilor prin reducerea intrărilor pune în evidenţă un
anumit "conservatism doxastic", întrucât idealizarea se
auto–instituie în cvasi–certitudine, pe măsura avansului în structurile de
vecinătate, folosind simetria argumentelor.
Se deduce
că o problemă managerială beneficiază de cel puţin o soluţie pe baze
decizionale în măsura în care " intrările",
"transformările" şi
"ieşirile" au loc în oglinda simetriei argumentelor, care fundamentează
simularea.
(Din volumul “Management doxastic”,...)
