Despre regândirea poeziei

Reflecţia poetică retrospectivă este mai slabă decât cea prospectivă.

Trăirea experienţială emoţională s-a petrecut, ea poate re-vibra, însă în plan prezent conştient ea este numai ce a fost/ cea care a fost.

Paradoxal, poezia nu are putere reflexivă prezentă/ a prezentului, pentru prezent (“sunt emoţionat acum, în această clipă şi nu descarc, nu detensionez, nu anulez, nu închei emoţia scriind o poezie”).

Lucrarea poetică este puternic luminatoare prospectivistic, pe termen foarte scurt sau scurt, cel mult mediu pentru poet şi la fel de dominatoare pe termen mediu, cel mult pe termen mediu, pentru poet şi la fel de dominatoare pe termen mediu (în altă variantă cel mult pe termen mediu şi, mai sigur, pe termen lung pentru acelaşi cititor).

Trecutul experienţial emoţional este o promenadă altruistică a poetului; viitorul experienţial de similitudine operaţională emoţională este un discurs conceptual, persuasiv al cititorului.

Demersul poetic verbal este în termen momentan.

Operaţiunile poeziei pot fi sesizate, dar nu pot fi premeditate.

Prin reflecţii, poezia nu poate fi regândită. În schimb, ar fi posibilă regândirea problemei generale a poeziei.

Lucrarea poetică nu este aptă să se dezvăluie/ să fie dezvăluită în toată evidenţa sa.

Scrierea poeziei revine din nevoia de a cauţiona realitatea poetică.

Poetul nu are încotro: el trebuie până la urmă să postuleze o anume realitate, să cauţioneze până şi circumstanţele.

Relaţiile ori legăturile operatorii între spiritul adecvat al poetului şi construcţia pe cale de săvârşire (poezia) fac parte din realitatea specială în domeniu.

Uneori, apare senzaţia de sedentarism poetic, atunci când latenţa intenţională a poetului pentru scriere rămâne cantonată în letargie.

Totuşi, efortul celui ce scrie, imaginea şi imaginaţia sa sunt regăsite mereu în/ la timpul prezent.

Poezia aparenţei este un fel de înfeudare în realitatea poetică, întrucât aceasta (poezia aparenţei) susţine naşterea de noutăţi inexistente.

Problema poeziei este disolutivă: este poezia o proprie înşelătorie a spiritului poetului şi, prin extensie, a cititorilor?

Magia artificialităţii poate fi, în egală măsură, artificializată.

Prăbuşirea poeziei în irealitate nu se produce pe traiect negativ, ci pe o ascendenţă inversă a spiritului.

Noutăţile poetice inexistente pot fi dramatice, pseudo-învoirea difuzării lor este liberă.

Poezia murdară, poezia ”proastă” este/ sunt mai sigură/ mai sigure. Dramatismul acestora din urmă se bazează pe nedisoluţia formelor lor.

Falsităţile poetice sunt mereu potrivite în societate; ele au adepţi şi martori, fiind discursuri de rang comun.

Este mai greu/ dificil să faci bine decât rău.

Răutatea poetică detestă timpii morţi.

Binele poetic este mereu neterminabil.

Regândirea poeziei este necesară pentru ca aceasta, în actuala sa fiinţare configurativă, să nu persiste în a fi sugeranta instabilităţii sale („este greu să scrii poezie…!”).

Poeţii sunt adesea înclinaţi să se motiveze/ justifice prin a pune vinovăţii asupra cuvintelor care nu „vin de la sine”, care se ascund, ori trebuie căutate, selectate, arajnate, montate în lucrarea poetică.

Cuvintele nu sunt rele sau bune. Folosirea lor, până la urmă, de către poet, este rea sau bună.

Întrebuinţarea cuvintelor este cea care dă valoare lucrării poetice.

Nimeni nu a văzut niciodată dacă un cuvânt este sau nu apt, capabil, potenţial pentru „ceva”.

Nu există neputinţa cuvintelor într-o poezie. Ceea ce trebuie revăzut în lucrarea poetică se referă la neputinţa arbitrară manifestată între buna şi/ori reaua trăire experienţială emoţională.

Cartea tipărită de versuri prelungeşte trăirea sugerată, exprimată prin/ de cuvinte.

O iluzie din cuvinte naşte/ renaşte  altă iluzie în prelungire.

Poetica tipografică nu este studiată suficient.

Prelungirile reproductive ale cuvintelor vin din reproductibilitatea lucrării poetice („Răsăritul ori apusul de ieri al soarelui, acelea de ieri – nu mai pot fi reproduse, revăzute. Noua răsărire şi noul apus materializează iluzia trăirii răsăritului şi apusului de ieri”).

Precizia reproductibilă este liniară în prelegerile poetice tipografice. În schimb, este imprecisă prelungirea aceleiaşi trăiri emoţionale prin repetabilitate.

Poetica tipografică este stranie în poezia neregândită. Apoi, toate cele de mai sus nu sunt altceva decât semne şi fapte ale prelungirii poetice a omului.

Poeziile ajută la separarea simţurilor, la prelungirea universală a iubirii. Ele (poeziile) sunt puncte de sprijin pentru cvasi-iluziile realităţii.

Atitudinea generală potenţial regândibilă a poeziei lipseşte din arsenalul prmejdios al analizelor.

Poetul vieţuieşte mereu în circuite închise. Poeziile sale, odată scrise, vieţuiesc în circuite izolate. De aceea, cititorii se pun mereu în situaţii limită spre a se apropia de cercurile amintite. Unii tangenţiază circuitele izolate ale poeziei. Privesc peste perimetre, observă suprafeţele, scrutează adâncimile lucrării poetice.

Arareori au cititorii dorinţa de a realiza tangenţe cu circuitele închise. Abia după reuşitele cu circuitele izolate (dacă sunt desferecate) se manifestă complementar curiozitatea (nu neaparat interesul) cititorului de a şti câte ceva despre poet, cine este, de unde vine, ce face, ce va mai face ş.a.

Aşadar, prin regândirea poeziei se pot muta centre de gravitaţii şi orice lucrare poetică se acceptă a fi născută drept pseudo-poezie.

Regândirea poeziei oferă şanse pentru zărirea umbrelor. Cu ajutorul umbrelor s-ar putea realiza montaje ireale simbolice, facilitându-se astfel posibile organizări lingvistice în poezia obişnuită.

Aciditatea şi/sau stridenţa cuvintelor, căldura ori catifelarea lor aparţin apreciativ poetului umblător printre umbrele regândite.

Aşadar, una dintre cele mai grele misiuni ale poeziei se referă la generarea de senzaţii vizuale, în condiţiile în care cuvintele se lasă scrise, sunt sortite scrisului, ori transcrierii, determinând germenii subzistenţei conceptuale a lucrării poetice. Redarea poetică, în felul cunoscut de om de milenii, nu satisface înfăţişarea totală, din cauza caracterului discret al fiecărui cuvânt (dacă ar exista un singur cuvânt compus total într-o limbă, acesta ar anula dicţionarul limbii  în cauză, şi discretul ar deveni continuu în continuum).

Însă, acum ne raportăm la ceea ce vedem cu ajutorul limbii folosită în lucrarea poetică.

Realităţile emfatice de care se agaţă poetul sunt notaţii de noţiuni, atunci când articulează cuvinte, propoziţii, fraze, ritmuri ascunse, imagini, umbre ş.a. în poezia sa.

Se obţine ideea că, în principal, câmpul semantic poetic se sustrage obiectiv de la corespondenţa radicală, esenţială dintre poet şi cititor. El (câmpul semantic) este arondat deciziei individuale a poetului de a folosi cuvinte (există şi oameni poetici, aşa numiţi visători fără cuvinte).

Ca atare, se constată existenţa mai multor clase de corespondenţe procesuale poetice atunci când s-ar produce tentative de regândire a poeziei.

Poetul se mişcă între necesitatea naturală de decodificare a codajului lingvistic, fiind facilitator şi, spre finalul lucrării poetice (la finalizare), structurator de imagini oferite gândirii şi regândirii.

Clasele de corespondenţă procesuală poetică sunt străbătute de comprehensiune sub semnul semnelor semnificante din poezie.

Avem de-a face cu poezia considerată act semnic, potrivită intenţiilor de regândire.

Poate ar fi vorba şi de un câmp poetic noetic, adăugat la câmpul semantic general care, împreună, să ajute permisiv fiinţarea şi a altor clase complementare de corespondenţe poetice, în numele sensului şi, deopotrivă, în numele nonsensului din lucrarea poetică.

Regândirea poetică trebuie să evite ispita.

Până la urmă, ceea ce este prodigios  revine nu din ispititor, ci din unitatea poetică discretă.

Gândirea poetică regândită conduce la apariţia alternativelor, ceea ce facilitează fiinţarea mesajelor intermediare, care reprezintă tratamentul lingvistic optimizat al câmpului discret unitar al poeziei.

Gândirea nu se atribuie regândirii. Ea, gândirea, pur şi simplu este reprocesată, reordonată, reconstruită.

Când gândirea poetică regândită este posibil a fi înfăţişată, se poate vorbi de calitatea poeziei de a fi substanţă de ştiinţă, prealabil fiinţată în faţa ştiinţelor cunoscute, regăsită în final în mulţimea generală, totală de ştiinţe lumeşti şi nelumeşti.

 (Din volumul Fizica şi metafizica poeziei, 201..)

                       Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac