marți, 25 noiembrie 2014

Poezia-mijloc sensibil de cunoaştere


Este discutabilă dorinţa poetului de a furniza mesaje noi către receptorii umani ai poeziei sale.
Poezia este o comunicare grafică statică.
Cuvintele joacă rol de transmutant pentru semnificaţii, care ajung să fie plasate (semnificaţiile) în imagini poetice.
Obiectele, faptele, trăirile, experienţele ş.a observate în imaginile poetice se află sub coduri transmutante. Fiecare receptor (cititor) are decodificatorul său, propriu, unic, cu ajutorul căruia „citeşte imagini”.
Pentru cititor imaginea poetică se confundă cu experienţa nemişcată, statică.
Poezia este aspaţială, fapt în nemişcare. Însă, în poezie poate fi pus spaţiu.
A pune spaţiu în poezie înseamnă a marca densitate (masă) pentru imagine.
Densitatea poeziei se înfăptuieşte cu ajutorul spaţiului.
Nu există poezie fără imagine/imagini, care la rândul lor au greutate constituită din substanţa spaţiului.
Acest demers este demonstrabil intuitiv.
Citirea poeziei este transport de spaţiu imagistic cu greutate provenită din semnificaţii semnificante.
Apoi, considerăm că în poezie nu sunt necesare fuziuni între cuvinte, ori între propoziţii, fraze. Orice tentativă de fuziune este falsă, deoarece niciodată acest tip de demers nu poate avea loc între cuvinte.
În schimb, ar putea avea loc un proces de manipulare a cuvintelor (word processing).
Poezia, pe această bază manipulatoare, devine instrument de eşantionaj static.
Cuvintele sunt ele însele nesimultane.
Deci, poezia ca făcătoare de stări şi scări de complexitate este fundal mai rigid decât ne putem aştepta pentru semantica generală a vorbirii şi scrierii.
Pe un astfel de fundal general şi generic putem avea de-aface cu reconstrucţia legilor creaţiei poetice, ajungându-se la producţia/producerea de meta-creaţie poetică.
Un poet se află întotdeauna într-un areal al culturii poetice cumulative, el fiind participant la adăugare, la substanţa care vine în viitor în forme de „zicere” diferite de felul comun de comunicare.
Până la urmă, acest fel „alt fel” de zicere practicată ca valoare adăugată comportamentală de către poet, este un fel de „nebunie”, o diferită arătare în mişcare a chipului uman sub care sălăşuieşte o fiinţă, făptură. Aceasta  declină unduiri cu ajutorul vorbelor şi cuvintelor.  Nimeni nu  poate lua unduirile omului poet.
Interstialitatea metafizică este cât se poate de fizică, în privinţa comportamentului poetic. Pe această bază poezia devine un aparat de cunoaştere sensibilă, respectiv un mijloc sensibil de cunoaştere.
Sensul cert de mers înainte cu ajutorul poeziei revine din rezultatele aşteptate şi acceptate prin cunoaştere.
Cultura poetică cumulativă devine, astfel, substanţă sensibilă, în mijlocul căreia trăiesc poetul şi cititorul.
Orice eroare este permisă în lumea sensibilă.
Nemăsurata sensibilitate nu are cum să fie caracterizată de erori, de incertitudini.

Totul este finit în sensibilitatea poetică absolută.


Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac

            (Din volumul Fizica şi metafizica poeziei,...)

Neîntâlnirea poeziei detaliate



Acceptăm ideea/realitatea că poezia este un aparat sensibil de cunoaştere ori un instrument de cunoaştere sensibilă.
Acceptarea morală a cunoaşterii prin intermediul poeziei este întotdeuna pură.
Poezia nu are probleme litigioase. Nici cunoaşterea poetică nu are chestiuni litigioase.
Un enunţ poetic are proprietăţi cantitative şi deopotrivă calitative.
Măsurarea enunţului poetic cantitativ se află în sistemul procesual tangibil, pe când inexactitatea cantitativă a măsurării enunţului poetic calitativ face diferenţele pentru asumările de notorietate în lumea poeţilor.
Orice poezie finalizată de poet este aparent certă.
Nu întâlnim poezia detaliată. Perechile şi multiperechile în detaliile poeziei, cu cât sunt mai multe, cu atât devin ucigătoare.
Un fel de corozivitate este detalierea poetică.
Mai apoi, nu putem vorbi de identitate poetică, întrucât prezenţa aceluiaşi cuvânt în mii de poezii este neidentitară.
Întâlnim pentru prima oară în referenţialul filosofic general acelaşi om/cuvânt în mai multe locuri, el însuşi unic, însă diferit identitar, multiunitar.
Desigur, putem spune că un cuvânt/acelaşi cuvânt –prezent în mii de locuri în acelaşi timp, este a) ori diferit de sine, b) ori absolut acelaşi, cu resorturi interne proprii, cvasi-infinite.
Ar trebui să ne înspăimânte densitatea micro sau macroscopică a cuvântului. Micro şi macrocosmosul unui cuvânt, - dacă acceptăm această întindere pe verticală, pune în pericol absolutul. S-ar clătina unicitatea, deasupra ar fi afectat, sub-materia internă ar cădea în desluşire.
Ar fi poezia atît de puternică întru explicarea lumii cu ajutorul unui cuvânt? Da. Cu ajutorul cuvântului „Dumnezeu”.
Într-o astfel de situaţie, autosuficienţa din poezie este raţiune, drum către divinitate, doxologie concretă.
Este posibil ca raţiunea suficientă în poezie să fie fără sfârşit.


Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac
            (Din volumul Fizica şi metafizica poeziei,...)