joi, 3 iulie 2014

Bi-nivel probatoriu pentru încrederea managerială


            Examinarea, explicarea / elucidarea problemelor de încredere managerială devin tot mai actuale în epistemologia contemporană, întrucât aparatul cognitiv este adânc activat cu ajutorul tehnologiilor informatizate moderne, iar latura cognitivă naturală, a fiinţei umane rămâne să marcheze în continuare procesul decizional.
            Încrederea managerială este confirmată, mai întotdeauna, cu ajutorul probelor (evenimentelor).  De aceea, în management este posibilă cristalizarea „curentului probator” (evidenţialist), aşa cum „concepţia anti–probatorie” (curentul anti-evidenţialist) validează cu semnul (-)  „confirmarea inexistenţei” evenimentelor (probelor) care să se regăsească în procesul decizional.
            Curentul „presupunerilor”  acoperă concluzii explicative între probe şi anti–probe. Cu această ocazie, managerul se angajează în „apologii”, respectiv în mulţimea subiectelor decizionale avansate în mediul său de organizare şi conducere.
            „Presupunerea” este la originea formalizării meta–apologiilor. Din câmpul operaţional al acesteia izvorăsc a) neîncrederea managerială raţională şi b) încrederea managerială iraţională.
            De fapt, cele două rezulta nte conduc la instituirea unui aşa numit bi-nivel probatoriu (raţional/ iraţional) pentru încrederea managerială.
            Există apologii evidenţialiste (probatorii) care pot avea intensităţi a) modeste sau b) puternice.
            Aplicaţiile apologistice în management au argumentări esenţializate, vizând noţiunile „pentru”, „către”, „de la”, „prin”,  care contribuie la construcţia demonstraţiilor discursive avansate de către manager în procesul decizional.
            Justificările imediate sunt rare în raport cu cele mediate (mijlocite).
            Presupoziţiile oferă posibilitatea acceptării apologiilor manageriale negative. În schimb, utilizarea „probelor” şi „anti-probelor” oferă ocazii pentru apologii manageriale pozitive.
            În acest fel, se observă elementele preliminare referitoare la încrederea managerială de natură epistemică, marcată de corelaţii (încredere corelativă epistemică).
            Managerii sistemelor complexe conştientizează necesitatea de a avea opţiuni pentru evidenţialismul de înalt nivel (înaltă rezoluţie), respectiv de apologii pozitive, de asemenea, de înalt nivel (înaltă rezoluţie).
            Un model decizional simplu al încrederii  poate fi caracterizat de :
            a)Arborele evaluativ epistemic. Atitudinile managerului sunt dominate de propoziţii ce caracterizează intrările (inputs), fiind urmărită creşterea consistenţei în procesul decizional.
            b)Arborele evaluativ doxastic. Atitudinile managerului sunt caracterizate de angajamentul său în extensia generală a procesului decizional, criteriile diacronice contribuind, în fapt, la instaurarea inconsistenţei, întrucât se petrec idealizări şi tentative de amplasament în apropierea orizontului metafizic.
Între a) şi b) se manifestă raporturi care pot exprima cvasi–staţionalitatea (când se foloseşte doar modelul decizional de bază, considerat final finit), sau dinamismul (de exemplu, opunerea stării revoluţionare faţă de starea convenţional  normală).
Întrările (inputs) se pot regăsi în modele specifice mulţimii lor, prin caracterizări adjectivale precum:  pasive, relevante; de tip " robot"; voluntariste.
Minimizarea schimbărilor prin reducerea intrărilor pune în evidenţă un anumit "conservatism doxastic", întrucât idealizarea se auto–instituie în cvasi–certitudine, pe măsura avansului în structurile de vecinătate, folosind simetria argumentelor.
Se deduce  că o problemă managerială beneficiază de cel puţin o soluţie pe baze decizionale în măsura în care " intrările", "transformările" şi  "ieşirile" au loc în oglinda simetriei argumentelor, care fundamentează simularea.


Copyright ©  Ioan V.  Gâf-Deac
            (Din volumul Management doxastic,...)